Bestiarul pierdut al României – ființele care au dispărut din tăcere

Când pășim astăzi prin pădurile rărite ale României sau traversăm câmpiile liniștite ale sudului, ne înșeală liniștea. Pentru că, în adâncul acestui pământ, există ecouri care nu mai răsună. Nu sunt zgomote omenești. Sunt amintiri ale unor fiare care nu mai sunt. Un bestiar de odinioară, viu și cutremurător, care astăzi zace îngropat în legende, oseminte și uitare.

România nu a fost doar un spațiu al păcii pastorale. A fost, cândva, un colț de lume unde colosul se împletea cu mitul. Unde animalele nu doar trăiau – dominau. Unde privirea omului era uneori mai jos decât cea a unei fiare cu coarne răsucite și forță legendară.

Printre cele mai impunătoare ființe care au locuit aceste meleaguri se numără bourul – strămoșul neîmblânzit al vacii domestice. Nu era doar o variantă mai mare a unei vite, ci un titan cu coarne răsucite, privire sălbatică și o greutate ce putea atinge o tonă. A fost vânat sistematic, pentru carne, prestigiu și distracție nobilă. Ultimul bour a căzut nu de bătrânețe, ci sub suliță, în secolul al XVII-lea. A fost o moarte simbolică. De atunci, România n-a mai fost la fel.

Mult mai tăcut, dar mai înspăimântător, ursul de peșteră cutreiera munții. Nu era ca cel de astăzi. Era mai masiv, mai greoi, dar cu o forță înfiorătoare. Rămășițele sale, descoperite în adâncurile Apusenilor, vorbesc despre un prădător ce ocupa grotele Carpaților ca pe niște temple personale. Și el a pierit, undeva între glaciațiuni și goana umană după supraviețuire.

Zimbrul, fratele mai nordic al bourului, a avut o soartă la fel de tragică. Cândva, herghelii de zimbri străbăteau Moldova și Țara Românească. Apoi au fost puși la pământ, unul câte unul. Astăzi, supraviețuiesc doar în rezervații, într-un echilibru artificial. Dar inima lor – sălbatică – încă bate în pădure, în liniște. Doar că o bate prin garduri.

Râsul carpatin, enigmatic și nevăzut, a fost aproape pierdut și el. Considerat un vânător al umbrelor, acest felin cu smocuri la urechi era cândva o prezență obișnuită în lanțul trofic al Carpaților. Dar defrișările și braconajul i-au ciuntit regatul. A fost nevoie de eforturi uriașe pentru a-l readuce din pragul absenței.

Poate cel mai straniu episod este legat de o creatură aproape mitologică: leul european. Nu e o legendă. Scrierile antice vorbesc despre lei în Tracia și Moesia. Dacă aceștia au fost cu adevărat prezenți pe teritoriul actual al României, atunci țara noastră a fost, cu mii de ani în urmă, un continent în miniatură, cu păduri de fag și feline regale care priveau din umbră.

Toate aceste dispariții nu sunt doar biologice. Sunt culturale. Sunt frânturi dintr-un peisaj mitologic care ne definea identitatea colectivă. Erau mai mult decât simple animale: erau simboluri. Bourul era putere. Zimbrul – suveranitate. Râsul – discreție. Ursul – ancestral. Iar leul – zeu.

Astăzi, pe măsură ce pădurile se topesc, iar pășunile devin betoane, nu pierdem doar biodiversitate. Pierdem o parte din ceea ce însemna România sălbatică. Adevărata Românie. Cea de dinainte de drumuri asfaltate, de telefoane mobile și de garduri electrice.

Când ne întrebăm unde au dispărut aceste ființe, poate ar trebui să ne întrebăm și de ce le-am alungat. Nu au dispărut. Le-am pierdut. Noi. Cu fiecare foc aprins în pădure. Cu fiecare bucată de teren transformată în parcelă.

Și poate, într-o zi, dacă pădurile noastre vor renaște, iar copiii noștri vor învăța să respecte viața sălbatică, acest bestiar al tăcerii se va transforma într-o poveste cu final deschis.