duminică, 3 februarie 2013

În ziua în care m-am iubit cu adevărat


,,În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci, am putut să mă liniştesc. Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul … Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism. Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu. Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat. Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Şi aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat”.

Charlie Chaplin

luni, 28 ianuarie 2013

Statistici:



Conform statisticilor, 40% din populaţia României, aflată în mediul rural, nu a beneficiat niciodată de o evaluare psihologică clinică şi nu cunoaste ce este un psiholog. Statisticile oficiale arată în 2011, în România, au avut loc în medie opt sinucideri pe zi,  iar patru din cinci sinucideri au ca victime bărbaţi. 
Potrivit Institutului Naţional de Medicină Legală (INML), în 2011, în România s-au înregistrat 2.784 de sinucideri, 81% fiind bărbaţi.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că o persoana din patru suferă de depresie la nivel mondial. În 2020, se apreciază că diagnosticul de depresie va ajunge al II-lea, după bolile cardiovasculare, OMS recomandand ca terapie de prima linie psihoterapia.

Arta de a fi psiholog


“Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale, ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să exercite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti in pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cat de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine, atât de multiplu şi atât de complex, încât extazul pe care îl vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamna a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atata mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să-ţi fie atâtea centre de gravitate, câte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care oricare psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite/iubiţi. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte însă prin a fi sceptic. Este, in acest sfarsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.

Puţina cunoaştere încântă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunosti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.”
Emil Cioran – „Pe culmile disperării”