duminică, 6 octombrie 2019

Cele patru metacompetențe de care avem nevoie pentru ceea ce ne așteaptă în viitor

Într-o lume în care viitorul este aproape imposibil de anticipat și se estimează că 40% dintre ocupațiile actuale vor dispărea, familia și școala trebuie să formeze patru metacompetențe copiilor care, la rândul lor, vor produce ah-hoc competențe de care au nevoie pentru a fi adaptați la ceea ce îi așteaptă în viitor, a spus prof. univ. dr. Mircea Miclea, cercetător și manager general al Cognitrom, fost ministru al Educației.
Redăm în continuare afirmațiile sale despre cele patru metacompetențe.
DISCIPLINA/AUTODISCIPLINA
”Dacă ne uităm la studiile de specialitate, vedem că s-a comparat în ce măsură inteligența prezice reușita la final de colegiu, gen testele finale. Și s-a constatat că, între inteligență și reușita la final de colegiu, corelația este 0.32, dar între disciplina autoimpusă și reușita la final de colegiu, corelația este de 0.67. Adică este de două ori mai importantă disciplina decât inteligența. De la un nivel de inteligență mediu în sus nu inteligența este principalul predictor al reușitei, ci disciplina care înseamnă capacitatea ta de a-ți stabili scopuri și de a persevera în atingerea scopurilor respective, de a duce o treabă de la început până la sfârșit, de a avea planuri, de a nu-ți trăi viața profesională în funcție de conjuncturi, ci de a avea un plan al tău, un proiect al tău. Autodisciplină înseamnă când tu îți stabilești propria agendă: îți spui: de la 3 la 6 fac cutare, de la 6 la 7 fac cutare și mă țin de chestia asta. Dar autodisciplina vine din afară. Un copil nu e autodisciplinat, creierul lui e hedonist, al fiecăruia e hedonist, vrea să-și maximizeze plăcerea. Numai că trebuie să facem diferența între ce îi este plăcut și ce îi este util unui copil. Adesea, părinții confundă plăcerea și utilitatea. Copiilor le place să se joace cât mai mult pe mijloacele digitale, dar nu le este util lucrul acesta. La un moment dat, trebuie să spui: stop. Ai voie să te joci după ce ți-ai făcut temele, ora de masă e fix la 2 și ora de culcare fix la 9. Nu la 11, nu la 8, nu când vrei tu. Pentru că, în felul acesta, îi dai niște reguli care încep să devină reguli ale lui și el începe să le reproducă. Astfel îl faci adaptat pentru lumea care îl așteaptă, o lume plină de reguli. La școală se întâlnește cu reguli, dar și după aceea. Orice angajat are o fișă a postului care spune ce trebuie să facă dacă vrea salariu. Sunt o grămadă de părinți care spun: să-i lăsăm pe copii să se bucure, lasă regulile, o să fie mai târziu! Nu o să fie. Trebuie să-i dai regulile din timp ca să înceapă să le internalizeze pentru ca apoi ei să înceapă să-și dea singuri reguli. (…) De la 120 în sus IQ, diferența între oameni nu e făcută de cât de deștepți sunt ei, ci de cât de disciplinați, de cum își impun ei singuri disciplina de a duce ceva la bun sfârșit, de a avea agendă, de a trăi nu în funcție de context, ci de planul tău. E ca și cum ai fi un râu care și-a găsit albia, față de o baltă care se duce într-o direcție când bate vântul și în altă direcție când bate vântul altfel. Nu se știe cum va fi viitorul, dar un om disciplinat va învăța, la nevoie, o nouă tehnologie. Autodisciplina îl ajută să-și producă competențele de care el are nevoie atunci când are nevoie de ele. (…) Ideologia că îi lăsăm pe copii să facă ce vor că astfel le dezvoltăm creativitatea e falimentară din punct de vedere științific și din punctul de vedere a ceea ce îi va ajuta pe ei într-un viitor incert, care nu îi va întreba cât de mult le place, ci cât de performanți sunt. Autodisciplina este una din metacompetențele cele mai eficiente pentru viitor”.
MENTALITATEA DE ANTREPRENOR
”Stilul de gândi ca un antreprenor, care nu e un mare rezolvitor de probleme, e un descoperitor de oportunități. Toate școlile sunt setate să formeze rezolvitori de probleme. Școala îți dă probleme, de matematică, de chimie, etc. Dacă rezolvi problemele respective, îți dă notă mare. Ce e recompensat în școală? Capacitatea ta de a rezolva probleme date, formulate, problema nr. 4 de la pagina 7. Toate probleme sunt formulate. Tu ai de făcut, fă! În funcție de cât de bine faci, îți dau nota și ai o poziție în clasament. Problemele sunt formulate, iar dacă tu rezolvi problema, ai notă mare și ești premiant. Ce facem noi prin școală? Rezolvitori de probleme! Antreprenorii nu sunt așa. În viață, dimineața, realitatea nu este așa să iasă în față cu o tablă pe care să fie scris: iată problemele pe care le ai de rezolvat azi, se dă cutare, se cere cutare! Realitatea își vede de treaba ei. Dacă tu descoperi problema ta din cuplu, cu vecinii, cu autoritățile, o rezolvi, dacă nu se agravează și ai încurcat-o. Dacă tu descoperi o oportunitate, începi să gândești cum să valorifici, dar dacă nu, nu se întâmplă nimic. Poți fi oricât de deștept dacă nu vezi oportunitatea: fii atent, în locul ăla, terenul ăla aș putea să-l cumpăr că e foarte ieftin și să fac un teatru în aer liber să dezvolt activități de loisir, hai să-l cumpăr! Realitatea e aceeași pentru toți. Unii văd în ea oportunități, alții nu văd. E aceeași realitate. Asta înseamnă mentalitate antreprenorială și prin asta diferă un om cu mentalitate antreprenorială de un rezolvitor de probleme. Acesta din urmă rezolvă problemele date. E un om deștept, dar nu e antreprenor, om care descoperă probleme și oportunități unde alții nu văd. După ce vede oportunitatea îi angajează pe cei deștepți să-i rezolve problema. A avut abilitatea de a descoperi oportunități. Nu înseamnă că nu trebuie să-i învățăm pe copii să rezolve probleme. Avem nevoie de oameni deștepți, dar în același timp avem nevoie de antreprenori, de oameni care să se uite la realitate și să descopere problemele înainte să se acutizeze. După ce le-a descoperit – școala nu te învață să descoperi probleme, ci să le rezolvi – omul cu mentalitate antreprenorială e cel care câștigă fiindcă el va descoperi oportunități acolo unde alții nu le văd. În felul acesta, el va merge în față. Un rezolvitor de probleme va cere să-i dați problema că el o rezolvă. Dacă nu i s-a dat problema, el merge liniștit acasă. Școlile fac oameni deștepți, care rezolvă foarte bine, dar care sunt antrenați pe probleme explicit formulate. Cineva le-a formulat, iar ei se antrenează să rezolve probleme formulate. Antreprenorii sunt cei care descoperă probleme neformulate. Descoperă probleme pe care alții nu le văd și apoi le rezolvă. Atunci merg înainte pentru că au abilitatea antreprenorială. La fiecare materie ar trebui formată mintea antreprenorială: uite, vezi, cunoștințele astea de chimie te-ar putea ajuta pe tine să faci cu ele uite ce chestie! Îți dau o idee despre cum ai putea valorifica cunoștințele alea dincolo de faptul că trebuie să înveți ca să iei 5 la extemporal. Îți dau idei despre oportunitățile pe care cunoașterea ți le poate oferi. Altfel, îți dau doar cunoaștere și îți spun că, dacă nu înveți. Ai încurcat-o, dar nu îți dau oportunități pe care posesia acelei cunoștințe ți le oferă: de a face o sculă. de a crea un proces, o instituție. Îți spun: uite, înveți la istorie despre dreptul roman, uite cum ai putea utiliza aceste cunoștințe să creezi un proiect de lege sau un regulament. Și te ajut. Îți dau cunoașterea, dar îți spun cum ai putea-o valorifica. Așa se dezvoltă antreprenoriatul și se mai poate dezvolta prin contactul cu antreprenori, oameni reali care nu stau să se întâmple ceva, ci care creează viitorul. Aceasta este o competență care îi va ajuta pe oameni ca, peste 30 de ani, trăind într-un viitor greu de anticipat, cu mintea antreprenorială vor putea spune: uite, aia se poate valorifica în felul acesta, de aici am putea face altceva. E extrem de interesant să gândești așa: îți creezi loc de muncă și pentru tine, și pentru alții, împingi lucrurile. Tu creezi realitatea, nu aștepți ca cineva să o creeze și să-ți dea ție loc de muncă unde ești foarte bun, dar trebuie să facă cineva chestia aia. Nu, o faci tu!”
AUTONOMIA
”Uitați-vă la ce se întâmplă și cu noi, dar mai ales cu generațiile care vin! Sunt tot mai multe instrumente cu care oamenii își vor rezolva problemele, adică tot mai mult începi să te gândești nu la cum să rezolvi o problemă, ci care-i tool-ul, scula cu care tu vei rezolva problema pentru că tot mai multe probleme sunt rezolvate de instrumente, nu de mine. Dacă vreau să mă orientez, deschid Google Maps. Am un tool care-mi spune: la dreapta, la stânga, înainte! Tot mai mult ne gândim ce tool-uri sunt pentru traducere, mereu avem instrumente de calcularea bugetului, de project management, tot mai multe vor fi, iar oamenii se vor gândi unde să găsesc eu tool-ul care să rezolve problema cutare, undeva pe net trebuie să fie o aplicație care să-mi rezolve problema, nu eu cu capul meu, găsesc o sculă și ea face.
Numai că apare apare aici și un efect secundar foarte ciudat. Devenim tot mai dependenți de instrumentele astea. Sunt oameni care nu mai pot șofa dacă nu au Google Maps, care nu mai pot să se orienteze prin oraș și nu mai pot face un calcul simplu dacă nu utilizează o aplicație de undeva de pe telefon și apare o dependență din ce în ce mai mare. Orice instrument ne abilitează pe ceva și ne debilizează de pe altceva. Nu există o sculă care să aducă numai câștiguri. Ne ajută la ceva, dar ne face să fim contraperformanți pe altceva fiindcă creierul nu mai dezvoltă acea abilitate, acea funcție pentru că nu are rost dacă am tool-ul.
Autonomia înseamnă să știu care sunt limitele instrumentului pe care îl utilizez, că altfel încep să devin cu mintea mea o anexă la instrumentul meu, iar mintea mea începe să semene tot mai mult cu instrumentele pe care le utilizez și, în loc să se dezvolte și să devină creativă, devine tot mai mult o anexă la instrumentul tehnologic pe care îl am, la telefonul meu mobil, la computer.
Deja încep să apară date că utilizarea acestor tool-uri care sunt foarte eficiente pe anumite dimensiuni reduc semnificativ din abilitatea de creativitate și imaginație. (…) Autonomia înseamnă a gândi critic despre valoarea și limitele instrumentelor pe care le utilizezi, a nu fi anexa lor, a utiliza tu instrumentul, nu a lăsa instrumentul să te utilizeze pe tine.
Uitați-vă la Google! Trebuie să-ți dai seama de valoarea lui, dar și de limitele lui. Toate motoarele de căutare sau rețele de socializare creează un filter bubble, o bulă pentru că Google și Facebook urmărește care sunt interesele și părerile tale, care sunt părerile pe care le agreezi pentru că tot dai like-uri acolo. După aceea, din mulțimea de informații care apare, aplicația îți face un traseu. Tu crezi că te uiți la Google în general? Nu! Te uiți la Google al tău, la ce a aflat el despre tine și după aceea începe să-ți dea informații în funcție de ce ai căutat, de interesele tale și de like-urile tale. Și atunci tu trăiești într-o bulă. De exemplu, ești împotriva UE și cauți informații despre asta, ai tot mai mulți prieteni în bula aia și tu crezi că aia e realitatea. Nu e! E ceea ce a filtrat rețeaua uitându-se la comportamentul tău anterior. Tu crezi că acelea sunt știrile? Nu! Nu, e ceea ce mașina a văzut că tu cauți și ți-a creat realitatea în funcție de comportamentul tău anterior. Asta este filter bubble, o bulă în care trăiești și te afunzi din ce în ce mai mult. Asta înseamnă că ești manipulabil, iar dacă cineva vrea să te manipuleze pe tine, o face fără probleme. Se uită și vede că eu mi-am cumpărat bocanci de munte și cort și că am postat o poză cu mine la munte. Ok! Și atunci îmi dă un candidat la Președinție care e îmbrăcat de munte, stă în fața unui cort și-mi spune: părerea mea este următoarea. Iar eu spun: mă, interesant omul ăla pentru că seamănă cu mine, iar ceea ce seamănă cu noi e mai ușor de acceptat decât ce nu seamănă cu noi. Sunt studii despre cum se promovează muzica nouă. Dacă ai o melodie nouă, iei două-trei acorduri dintr-un hit vechi pe care toți îl acceptă, iar lumea zice: uite, e foarte bună și asta! Deci asimilezi noul prin similitudinea lui cu vechiul. La fel putem fi noi foarte ușor influențați de aceste filtre care ne creează bule. Asta înseamnă lipsa autonomiei noastre, ne pierdem libertatea. Suntem tot mai puțin autonomi și asta nu e bine. Autonomia este o modalitate de a gândi critic asupra limitelor și valorilor instrumentelor pe care le utilizezi.
O să fie tot mai multe și le vom utiliza, dar trebuie să formăm gândirea la ce e bun, la ce nu e bun. Fii independent de instrument și utilizează-l tu, nu te lăsa influențat de el. Dacă nu ai autonomia asta, rețeaua de socializare și motorul de căutare pe care le utilizezi, ele te utilizează pe tine creându-ți iluzia că tu le utilizezi. Nu! Cu cât motoarele acestea vor fi mai sofisticate – și vor fi – cu atât o să fim tot mai puțin autonomi dacă nu începem să ne formăm deliberat autonomia asta.
De exemplu, Google Maps mă ajută foarte tare, dar, din când în când vreau să iau o hartă pentru că Google Maps mi-arată numai pe unde trec și eu nu mai văd, nu mai știu că la 500 de metri mai încolo e un monument interesant, un drum care poate nu e cel mai scurt, dar e mai pitoresc și îmi trebuie și o hartă statică. Deci dacă vreau să văd și altceva, îmi trebuie o altă hartă. Sau îmi trebuie o hartă statică pentru ca să visez: waw ce mișto ar fi dacă aș lua-o pe acolo, oare ce e pe acolo? Ia să mă duc acolo! Îmi dă idei, am nevoie de așa ceva, dar pentru asta trebuie să fiu conștient de limitele și valorile instrumentului pe care îl utilizez.
A dezvolta autonomia e o supracompetență fiindcă, într-un viitor supradigitalizat, îți va da această independență față de tool-uri, altfel devii sclavul lor și mintea ta va semăna tot mai mult cu instrumentele pe care le vei utiliza. E greu de făcut lucrul acesta fiindcă oamenii nu au chef să fie liberi și autonomi. Oamenii au mai degrabă nevoie de sentimentul de siguranță, de protecție și de comoditate și mai puțin de libertate. Nu vor să fie liberi. Doar au iluzia că vor să fie liberi. Când le dai libertatea nu știu ce să facă cu ea. Dacă vine un guvern și zice că nu mai există curriculum doar vă spune ce trebuie să știe elevii la finalul clasei a VIII-a – faceți ce vreți voi, vă spunem doar punctul de sosire – o să fie o revoltă. Eu am încercat. Am avut o discuție cu sindicaliștii și le-am spus să încercăm un model finlandez măcar la grădiniță fără să structurăm programa. Au venit și au spus că se duce dracu tot. O minoritate a vrut, dar restul au preferat să se plângă de programă, dar majoritatea a spus că nu știe ce să facă. Oamenii cer libertatea, dar o suportă foarte greu fiindcă atunci când ești liber trebuie să ai responsabilitatea deciziilor. Atunci ea apasă pe capul tău. Așa ceri o directivă, un ordin, te plângi de ele, dar nu ești responsabil. Nu eu! (…) Să înțelegem la ce ne abilitează și debilitează tehnologia. Ne sporește cantitatea de informații, dar ne reduce profunzimea relațiilor. Dacă nu înțelegem, devenim niște păpuși, iar păpușarii sunt niște sisteme artificiale, iar în spatele sistemelor artificiale, adevărații păpușari, dar dacă noi nu vrem să gândim autonom, o să ne lase ei? De-asta trebuie să dezvoltăm autonomia, nu?”
GÂNDIREA DE TIP DESIGNER
”Un designer este o persoană care utilizează cunoștințele existente să producă cu ele ceva nou. Cunoștințele pot fi semănate cu piese lego. Ele se pot combina în diverse feluri. Poți face un pod, un elefant, un bloc din aceleași bucăți de lego. Diferența e dată de designer, nu de cunoștințe. O să fie tot mai multe cunoștințe și tot mai ușor accesibile. Dai două click-uri și ai cunoștințele de la Oxford, de la MTI. Problema nu mai e accesul la cunoștințe, ci exploatarea lor. E ca și cu resursele naturale. Problema nu mai e accesul la ele, ci cum le valorifici. Din siliciu faci un cip, un calculator sau un ciocan că numai atât te-a dus capul să faci din resursa pe care o ai, iar pe altul l-a dus de 13 ori mai mult și-ți vinde resursa de 13 ori mai scumpă fiindcă a știut ce să facă cu ea. La fel și cu cunoștințele la care avem acces, diferențele vor fi făcute de cei care gândesc ca designeri: cum putem valorifica cunoștințele ca să facem ceva nou, un alt tip de telefon mobil, de produs la care nimeni nu a visat, alte tipuri de instituții, alte felul de democrații? Acești oameni vor fi câștigători, care gândesc ca designerii, care își dezvoltă abilitatea de a exploata cunoștințe pentru că simpla lor posesie nu înseamnă mare lucru. România are multe resurse naturale, dar nu le știe exploata sau le dă de-a moaca la alții. Japonia are puține resurse, dar știe ce să facă cu ele. Țara asta are multe resurse de turism și nu le exploatează, Ungaria are mult mai puține, dar acolo sunt mult mai mulți turiști fiindcă știu să exploateze ce au. La fel e și cu cunoașterea. E important ce ai, dar și ce faci cu ce ai. Design thinking înseamnă să exploatăm cunoașterea, să facem ceva cu ea. Trebuie să exploatezi cunoașterea ca să schimbi realitatea”.
Prof. univ. dr. Mircea Miclea a vorbit despre aceste lucruri într-o conferință despre profesiile viitorului, găzduită de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud cu prilejul Zilei Mondiale a Educației.


duminică, 29 septembrie 2019

DSM-5 și Sindromul de Stres Posttraumatic

Modificări aduse Sindromului de Stres Posttraumatic în DSM-5

Sindrumul de stres posttraumatic Sindromul de Stres Posttraumatic cunoscut sub numele Posttraumatic Stress Disorder (PTSD), prezentat ca o tulburare de anxietate în DSM-IV-TR (Asociația Americană de Psihiatrie, 2000), este inclus într-un nou capitol în DSM-5. Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) este una dintre condițiile psihiatrice care a suferit modificări în DSM-5 (2013).
Noua versiune, DSM-5, a devenit publică în luna mai a anului 2013 în cadrul întâlnirii anuale a Asociației Americane de Psihiatrie (APA) în San Franciso, California. DSM-5 este o revizuire de 14 ani a DSM-IV (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale) publicat de APA. Mai multe informații despre activitatea Asociației Americane de Psihiatrie
Sindromul de Stres Posttraumatic sau PTSD este caracterizat în principal prin expunerea unui individ la un eveniment catastrofic, traumatic, care depăsește capacitatea acestuia de a face față situației traumatice. Se precizează în fiecare dintre criteriile de diagnostic, că un eveniment advers, catastrofic, precede PTSD.
DSM-IV-TR (APA, 2000) include Sindromul de Stres Posttraumatic în sindromul de anxietate.
DSM-5 include Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) în categoria Tulburări legate de traumă și alți agenți de stres (Trauma-and Stressor Related Disorders). Din această categorie fac parte tulburări în care un eveniment advers, de natură traumatică sau nu, precede tulburarea psihică.  
Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) se declanșează prin expunerea la stimuli ca moartea cuiva, amenințarea cu moartea, injurii serioase la adresa propriei persoane sau agresiune sexuală. Este vorba fie despre experiența directă a evenimentului traumatic, fie martor la un eveniment traumatic sau aducerea la cunoștință a faptului ca un eveniment traumatic i s-a produs unui membru apropiat al familiei sau prieten apropiat (cum ar fi amenințarea cu moartea, moartea violentă sau accident). De asemenea PTSD este întreținut de trăirea repetată sau expunerea la stimuli aversivi ai evenimentului traumatic prin intermediul mijloacelor media, imagini, poze, video, reportaje tv, filme.
Perturbarea cauzează stres considerabil din punct de vedere clinic cu consecință modificarea semnificativă a interacțiunilor sociale ale individului, capacitatea de muncă și alte funcții.

Modificări în criteriile de diagnostic ale Sindromului de Stres Posttraumatic (PTSD) în DSM-5

Spre deosebire de DSM-IV-TR (APA, 2000) se accentuează mai clar ce reprezintă un eveniment traumatic, ceea ce este important în diagnosticul PTSD. Se accentuează explicit agresiunea sexuală ca eveniment traumatic.
Reacții emoționale ale individului la evenimentul trumatic ca teamă intensă, lipsa de speranță, groază ca criterii de diagnostic ale PTSD în DSM-IV-TR (APA, 2000) au fost șterse considerându-se că ele nu sunt relevante pentru diagnosticul de PTSD.
O atenție mare se acordă simptomelor legate de comportament, împărțite în DSM-5 (APA, 2013) în patru grupe față de trei grupe în DSM-IV-TR (APA, 2000) :

1.    Retrăirea evenimentelor: apariția spontană a memoriilor legate de evenimentul traumatic, vise care se repetă, așa numitele flashbacks sau alte manifestări psihice stresante, repetate, prelungite;
2.    Evitarea: se referă la evitarea memorilor stresante legate de evenimentul traumatic, a gândurilor , stărilor emoționale sau a stimulilor externi care reamintesc de traumă;
3.    Gânduri sau stare de dispoziție negative: se referă la emoții de la sentimentul stabil, durabil, distorsionat de culpabilizare proprie sau a celorlați până la înstrăinarea de ceilalți, diminuarea marcantă a interesului pentru activități zilnice, care altădată produceau plăcere până la incapacitatea de a-și aminti aspecte cheie ale evenimentului traumatic;
4.   Stare de hipervigilență, de hiperexcitare, persoana suferindă se simte ușor jignită și reacționează prin agresiune, reacționează rapid la stimuli externi, de unde tulburări de somn.

DSM-5 accentuează reacția de fugă asociată cu PTSD, sau reacția de luptă.
DSM-5 anulează împărțirea în faza acută și cronică a PTSD.
DSM-5 anulează durata simptomelor de șase luni ca criteriu de diagnostic, durata simptomelor fiind redusă de la șase luni la mai mult de o lună.
DSM-5 include două noi subtipuri PTSD:

-    PTSD la copii mai mici de șase ani;
-    PTSD cu simptome disociative proeminente (fie trăirea sentimentului de detașare de propriul corp sau propria minte, fie trăirea senzației că lumea e ireală, distorsionată).
Se știe că PTSD apare la soldații care iau parte la război, alte intervenții militare. Se pare că subiect de discuție a fost denumirea de tulburare dată PTSD, unii lideri militari susținând că soldații nu solicită ajutor din cauza etichetării ca bolnavi psihici. PTSD continuă să fie considerat o tulburare psihică conform DSM-5.

Mai multe informații în limba engleză despre modificările aduse de DSM-5 Sindromului de Stres Posttraumatic.

sâmbătă, 28 septembrie 2019

Cele mai importante tulburari de somn

Cercetătorii au început studiile aprofundate privind somnul începând cu anii 1970. Până acum au fost identificate peste 100 de tulburări diferite de somn. Pe lângă insomnie (care reprezintă cea mai frecventă tulburare a somnului), ce se manifestă prin dificultatea de a adormi şi de a dormi fără treziri dese, cele mai importante categorii de afecţiuni sunt hipersomnia şi parasomnia.
Coșmarurile
Sunt evenimente care pot provoca sentimente de frică, teroare și/sau anxietate. De obicei, persoana care are un coșmar este trezită brusc din somnul REM și este capabilă să descrie conținutul detaliat al viselor. Revenirea la somn este, de obicei, dificilă. Coșmarurile pot fi cauzate de mai mulți factori, printre care anxietate, pierderea unei persoane apropiate sau reacțiile secundare la un anumit medicament.
O persoană care se confruntă cu pavor nocturn se trezește brusc din somn într-o stare de spaimă, dar este confuză și se află în imposibilitatea de a comunica. Aceste persoane nu răspund la stimulii sonori și este dificil să se trezească pe deplin. Pavorul de noapte durează aproximativ 15 minute, după care persoana aflată în această stare se prăbușește și pare să adoarmă. Oamenii care au pavor nocturn nu își amintesc evenimentul în dimineața următoare. Pavorul nocturn este similar cu coșmarurile, dar apare în timpul somnului profund. Persoanele care suferă de pavor nocturn se pot pune în pericol pe ele însele sau pe alții din cauza mișcărilor dezordonate ale membrelor. Pavorul nocturn este destul de frecvent la copiii între 3 și 8 ani. Copiii cu pavor nocturn vorbesc adesea în somn sau pot avea un comportament de somnambul. Această tulburare de somn, care poate avea agregare familială, poate apărea și la adulți. Tensiunea emoțională puternică și/sau consumul de alcool pot crește incidența pavorului nocturn în rândul adulților.
Trezirile confuze
Apar atunci când o persoană este trezită dintr-un somn profund în prima parte a nopții. Această tulburare, care este, de asemenea, cunoscută sub numele de „inerție excesivă de somn” sau „beție de somn”, implică o încetinire exagerată a fenomenului de trezire. Persoanele care suferă de tulburări de trezire confuzive reacționează lent la comenzi și pot avea probleme în a înțelege întrebările care le sunt adresate. În plus, persoanele cu trezire confuză au adesea probleme cu memoria pe termen scurt, practic ei nu au nicio amintire a trezirii în ziua următoare.
Tulburarea de mișcare ritmică din timpul somnului
Apare mai ales la copiii sub 1 an.Un copil poate să stea întins, să ridice capul sau partea superioară a corpului și apoi să-și lovească puternic capul de pernă. Această tulburare a mișcării ritmice, care a fost denumită și „lovirea capului”, poate implica și alte mișcări cum ar fi balansarea mâinilor și a genunchilor. Tulburarea apare chiar înainte ca o persoană să adoarmă. Această tulburare a somnului este o tulburare a fazelor de trecere somn-trezire.
Vorbitul în somn
Deși de obicei este inofensiv, vorbitul în somn poate fi deranjant pentru partener sau membrii familiei persoanelor care suferă de această tulburare. Cuvintele rostite în timpul somnului pot fi scurte și pot implica sunete simple sau discursuri lungi ale persoanei care doarme. O persoană care vorbește în timpul somnului nu are nicio amintire a acțiunilor sale. Tulburarea poate fi cauzată de diverși factori externi, inclusiv febră, stres emoțional sau poate fi generată de alte tulburări ale somnului.
Crampele nocturne ale piciorului
Sunt contracții bruște, involuntare, cel mai frecvent ale mușchiului triceps sural, în timpul nopții sau a perioadelor de odihnă. Senzația de crampe poate dura de la câteva secunde până la 10 minute, dar durerea poate persista o perioadă mai lungă. Crampele nocturne ale piciorului sunt întâlnite la populațiile de vârstă mijlocie sau mai în vârstă, dar se pot manifesta oricând. Crampele nocturne ale piciorului diferă de sindromul picioarelor neliniștite, deoarece acesta din urmă nu implică, în general, apariția crampelor sau durerii. Cauza apariției crampelor nocturne ale piciorului nu este încă cunoscută. Pot să apară fără un eveniment declanșator, în timp ce alte cauze care pot conduce la apariția crampelor piciorului pot fi legate de sedentarism, deshidratare, de o elongație musculară sau tulburări structurale (cum ar fi piciorul plat sau alte malformații ale piciorului). Extensia musculară, exercițiile fizice și aportul adecvat de apă pot ajuta la prevenirea apariției crampelor piciorului.
Paralizia de somn
Persoanele cu paralizie de somn nu sunt capabile să-și miște corpul sau membrele, fie atunci când dorm, fie în perioada de trezire. Scurte episoade de paralizie parțială sau completă a mușchilor scheletici pot să apară în timpul acestei tulburări. Paralizia somnului poate avea caracter ereditar, dar cauza efectivă care conduce la apariția acestei probleme nu este cunoscută. Este în general inofensivă, dar persoanele care se confruntă cu paralizia de somn sunt adesea înspăimântate, pentru că nu știu ce se întâmplă cu organismul lor. Un episod de paralizie a somnului este deseori încheiat de un sunet sau de o atingere, practic această paralizie este stopată de un stimul exterior. În câteva minute, persoana cu paralizie de somn este capabilă să se miște din nou. Tulburarea poate să apară o singură dată în timpul vieții sau poate fi un fenomen recurent.
Aritmiile
O aritmie cardiacă – termenul medical pentru un ritm cardiac neregulat – este o schimbare a frecvenței normale a contracțiilor inimii. Persoanele care suferă de boală arterială coronariană și care au nivelul de oxigen din sânge redus, prin respirație dezordonată în somn, pot prezenta riscul unor aritmii care au loc în timpul somnului REM. Tratamentul cu oxigen cu presiune pozitivă (CPAP) poate reduce acest risc.
Tulburări ale somnului în fază REM (RBD)
Persoanele care au mișcări rapide ale ochilor (REM) sau alte tulburări de comportament ale somnului reacționează la apariția viselor dramatice și/sau violente din timpul somnului REM. Somnul REM implică o stare de paralizie a corpului (atonia), dar persoanele cu această afecțiune mișcă corpul sau membrele în timp ce visează. De obicei, RBD apare mai frecvent la bărbații în vârstă de 50 de ani sau mai mult, dar tulburarea poate apărea, de asemenea, la femei și la tineri. Diferă de somnambulismul și teroarea de somn, prin faptul că persoana poate fi ușor trezită și își poate aminti detaliile vii ale visului. În diagnosticul și tratamentul RBD, trebuie eliminate afecțiuni neurologice care pot fi potențial grave. Polisomnografia (testele de somn) și tratamentele medicamentoase pot fi implicate în diagnosticarea și tratamentul acestei tulburări.
Scrâșnirea dinților (sleep bruxism)
Implică involuntar, inconștient, măcinarea excesivă sau încleștarea dinților în timpul somnului. Poate să apară împreună cu alte tulburări de somn. Sleep bruxismul poate duce la probleme, inclusiv uzura anormală a dinților și disconfortul muscular al maxilarului. Severitatea bruxismului poate varia de la ușoară până la severă, putând provoca deteriorări dentare. În unele cazuri, scrâșnirea poate fi împiedicată prin utilizarea unui dispozitiv de protecție a gurii.
Somnambulismul
Persoanele care suferă de această tulburare efectuează activități motorii automate simple sau complexe, precum mișcări, mers sau vorbire, în timpul somnului fără a fi conștiente. Somnambulismul se interpune între fazele 3 și 4 ale somnului, respectiv în etapa somnului lent. Somnambulismul are o frecvență mai mare în rândul copiilor și adolescenților și se estimează că 19% din populația mondială experimentează această tulburare în forme mai pronunțate sau mai ușoare. În general, episoadele de somnambulism sunt izolate dar sunt și persoane (între 1 și 6%), care prezintă episoade de somnambulism în mod repetat. Cauza producerii acestor tulburări nu este pe deplin elucidată, iar tratamentul pentru somnambulism nu este necesar în general. În situația în care această tulburare cauzează somnolență excesivă în timpul zilei sau implică acțiuni cu grad ridicat de pericol, care amenință siguranța pacientului, psihiatrul poate prescrie anumite tipuri de antidepresive sau benzodiazepine. În cazul în care parasomnia este asociată cu o altă afecțiune medicală, tratamentul acesteia conduce și la dispariția tulburării de somn. Unele din aceste peregrinări pot fi lipsite de pericole, precum așezatul pe pat, mersul la baie sau curățarea unor obiecte. Uneori însă, acțiunile somnambulului pot fi periculoase, precum gătitul, conducerea unor autovehicule, violul, gesturile violente, furtul unor obiecte, sau poate chiar și o crimă.

vineri, 27 septembrie 2019

Comportamentul celor cu personalitate accentuată

Personalitatea poate fi considerată o unitate stabilă şi individualizată a ansamblului conduitelor. Conform Asociaţiei Psihologilor Americani (APA, 2000), caracteristicile de personalitate sunt patternuri stabile de recunoaştere şi de înţelegere a mediului exterior şi a propriei persoane şi care se manifestă într-un larg context social şi individual.

Potrivit modelului propus de Karl Leonhard, trăsăturile personalităţilor accentuate sunt următoarele:
  1. Firea demonstrativă–caracterizată printr-o tendinţă de autocompătimire, o capacitate anormală de refulare, o grabă în luarea deciziilor, o abilitate de a se transpune în modul de a gândi sau simţi al altcuiva, laudă de sine şi agreabilitate. Hipertrofierea acestor trăsături duce la o fire isterică.
  2. irea hiperexactă-contrariul firii demonstrative, este caracterizată de lipsa capacităţii de refulare, dificultăţi în luarea deciziilor, meticulozitate, o grijă excesivă, manifestată prin verificări repetate, un ataşament faţă de locul de muncă; hipertrofierea acestor trăsături duce la psihopatie anancastă (concept abandonat de psihiatria modernă) sau tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv după DSM V.
  3. Firea hiperperseverentă–poate evolua în sens pozitiv, când ambiţia, setea de prestigiu personal, dorinţa de a-şi atinge interesele duc la câştigarea stimei din partea celorlalţi, dar şi în sens negativ, când egoismul (mai intens decât la celelalte persoane), susceptibilitatea, suspiciunea, predispoziţia de a se simţi uşor jignit, persistenţa ecoului afectiv pot determina persoana respectivă să recurgă la discreditarea şi înlăturarea oamenilor în care văd posibili concurenţi, reacţionând cu duşmănie; hipertrofierea acestor caracteristici duc la o personalitate paranoidă.
  4. Firea impulsivă – dominată de impuls, sub toate formele acestuia, individul fiind iritabil, uneori agresiv, capabil să comită un act necinstit sau violent, nestatornic în viaţa profesională, acţionând după sentimente, instincte, şi mai puţin după considerente raţionale; o intensitate mai mare a firii nestăpânite conduce spre psihopatie.
  5. Firea hipertimică – se caracterizează, în principal, printr-un surplus de energie care se cere a fi utilizată şi se manifestă ca o combinaţie de veselie, optimism, cu dorinţa de a acţiona şi nevoia de a vorbi; o accentuare negativă duce spre agitaţie sterilă, superficialitate, iritabilitate, digresiuni în gândire etc.
  6. Firea distimică–caracterizează persoanele inerte, extrem de serioase, cu principii etice ferme şi solide; evenimentele zguduitoare le accentuează starea de seriozitate până la o depresie reactivă, ceea ce se întâmplă mai ales atunci când starea de depresie este foarte clară şi de lungă durată. Imboldul spre acţiune este diminuat, iar gândirea este mai lentă decât la ceilalţi indivizi.
  7. Firea labilă – apare ca o succesiune de stări pur hipertimice cu stări totalmente distimice; aceste alternanţe afective pot avea cauze externe, vizibile de cei din jur, dar şi cauze interne, neevidente, ceea ce le fac mai de neînţeles; evenimentele fericite nu produc numai bucurie normală, ci întregul tablou al hipertimiei, din care face parte şi dorinţa de a acţiona şi de a vorbi, precum şi tendinţa către digresiuni în gândire; evenimentele triste nu declanşează numai depresie, ci şi o încetinire în gândire şi acţiune.
  8. Firea exaltată – reacţionează mult mai intens la diferitele întâmplări, prin entuziasm sau disperare de cele mai multe ori, cauzele fiind mai degrabă nobile, superioare şi altruiste, decât egoiste; frica şi grija pentru propria persoană pot deveni excesive; se descurcă greu în viaţă, deoarece reacţiile lor deosebit de sensibile îi fac mai puţin apţi să înfrunte dificultăţile brutale ale existenţei; de obicei firi artistice (mai ales cu înclinaţii poetice).
  9. Firea anxioasă – la adulţi, anxietate nu mai exercită o influenţă dominatoare cum se întâmplă în copilărie, adultul anxios fiind adesea timid şi docil, incapabil să se afirme în cazul divergenţelor de opinie; se poate produce însă şi o supra-compensare, timiditatea exagerată având ca rezultat o atitudine aparent sigură de sine, plină de încredere, sau chiar aroganţă.
  10. Firea emotiva – se caracterizează prin reacţii de mare sensibilitate şi profunzime în sfera sentimentelor subtile; trăirile emoţionale se exteriorizează prin expresivitatea mimicii (de exemplu, plâng la filme sau romane, la despărţiri sau revederi); traumele psihice sunt greu suportate, deşi nu are o predispoziţie specială pentru depresie şi nu se lasă contaminat de o societate veselă, ca hipertimicul.
Prof. Univ. Dr. Anamaria Ciubară, medic primar psihiatru

luni, 2 septembrie 2019

Simdromul Mesianic

În articolul Lipsa de iubire: pentru că nu sunt sau nu mă simt iubit/ă TREBUIE să fiu perfect/ă vă aminteam de sindromul mesianic, o problemă psihologică ignorată de multe femei.
Sindromul mesianic se manifestă printr-o nevoie acerbă de a salva pe cineva, în special această nevoie se manifestă în cadrul unei relații cu un bărbat. Femeile care suferă de acest sindrom vizează bărbați mai slabi decât ele sau care se confruntă cu vicii sau depresie, pe care ulterior îi transformă în adevărate proiecte pe care trebuie să le îndeplinească cu orice preț. Această manifestare, de a ajuta sau de a salva pe cineva, n-are nimic de-a face cu iubirea, bunătatea sufletului sau cu altruismul. Pentru a se simți utile, iubite și apreciate, pentru că este, probabil, unica formă cunoscută prin care ele își pot demonstra capacitatea de a iubi, recurg la această strategie pentru a obține atenția și afecțiunea unui bărbat.
În esență, femeile care suferă de sindromul mesianic nici măcar nu realizează că au o problemă pe care trebuie să o rezolve cu ele însele pentru a putea atrage adevărata iubire în viețile lor și pentru a construi relații bazate pe reciprocitate și sinceritate. Crescând într-un mediu în care singura formă de iubire este aceea prin care oferi fără măsură și te sacrifici pentru partenerul tău, femeia asociază iubirea cu sacrificiu, lupta și chinul permanent. Nimic mai fals. Iubirea nu reprezintă o luptă, o muncă pe care trebuie să o duci în permanență cu tine și cu cel de lângă tine pentru a menține LEGAT de tine omul pe care se presupune că îl iubești. NU AȘA CONSTRUIEȘTI O RELAȚIE DE IUBIRE ÎMPĂRTĂȘITĂ!

Cum îți dai seama că suferi de sindromul mesianic?

  • Renunți la tine și la nevoile tale pentru a-ți face fericit partenerul;
  • Te sacrifici în permanență pentru binele sau fericirea lui;
  • Ești tristă… tu nu ești niciodată fericită;
  • Te simți epuizată, în fond sacrificiul și minciuna sunt greu de dus;
  • Îți minți apropiații și le ascunzi neregulile din relația ta;
  • Îți pierzi indentitatea și NU te vezi trăind fără el;
  • Îi accepți toate pornirile distructive și i le ascunzi, devenind complicea lui;
  • Îi accepți și îi găsești scuze pentru frustrările și suferința pe care o revarsă asupra ta;
  • Ai face totul pentru el și chiar faci tot ce îți cere și chiar mai mult;
  • Îți încalci adesea principiile pentru el;
  • Toată existența ta gravitează în jurul lui;
  • Recurgi la tot felul de strategii pentru a-l scăpa de vicii sau de depresie;
  • Îi rezolvi toate problemele cu care se confruntă și pentru care el NU își asumă răspunderea;
  • Îi ierți toate nedreptățile;
  • Deși îți oferă din ce în ce mai puțină afecțiune, tu accepți inclusiv neimplicarea lui și ești capabilă să îi ierți chiar și infidelitățile.
  • Îi ești supusă și nu ai face nimic care să îl destabilizeze și mai mult;
  • Te învinovățești pentru neputința lui;
  • Trăiești cu o frică permanentă în suflet;
  • Te simți responsabilă pentru el, pentru viața lui și pentru fericirea lui.
Acestea sunt doar câteva din caracteristicile sindromului mesianic, problema este mult mai profundă de atât, iar eu nu am pregătirea necesară de a trata și mai mult această temă. Ar fi util și foarte benefic dacă sindromul mesianic ar fi dezbătut de psihologi avizați sau psihiatri, în diverse articole din categoria stiri medicale, astfel poate că am conștientiza mai multe lucruri și am învăța să cerem AJUTORUL. Un ajutor care nu vine aproape niciodată necerut și nechemat.
Sper ca punctele menționate mai sus să-ți fi produs măcar un mic declic. Acum este momentul să ceri ajutor specializat sau, dacă nu simți că ai atât de multă putere, una din soluții ar fi să NU mai acționezi conform tiparului pe care l-ai țesut și în care trăiești deja, probabil, de ani buni.
Știu că despărțirea nu este niciodată ușoară și nici nu ți-o sugerez, ceea ce îți cer este să fii conștientă de povestea în care te afli, să-ți analizezi viața și să decizi singură dacă mai continui sau nu să trăiești în acest tipar toxic și de acum încolo. Cert este că meriți să iubești și să fii iubită CU ADEVĂRAT. Poți iubi sănătos, chiar dacă tu cunoști doar sacrificiul și chinul.
Știți care este cea mai mare problemă a sindromului mesianic? Oamenii nu pot fi salvați decât dacă ei însuși doresc să fie salvați. Oamenii se schimbă doar din propria voință și dacă, totuși, minunea se produce, s-ar putea ca odată salvat TU să nu mai prezinți niciun interes pentru el, pentru că nu îi mai ești de folos, SAU el să nu mai prezinte niciun interes pentru tine, pentru că nu-ți mai alimentează nevoia de a te simți utilă, nevoia de a fi centrul universului cuiva. Odată îndeplinit proiectul, UNUL din parteneri își pierde interesul, iar celălalt devine obsedat de pierderea iubirii, de pierderea obiectului iubirii. Și-atunci, odată spartă iluzia, te confrunți cu o altă dramă, o altă poveste, o altă problemă greu de rezolvat.

marți, 27 august 2019

Sindromul hipocondriac – teama permanentă de a suferi de o boală gravă



Factorul dominant în manifestarea sindromului hipocondriac (ipohondria) este teama de a fi purtătorul unei boli, însoțită de o anxietate constantă care rezultă din simțurile pacientului. În acest caz, pacientul poate avea cu ușurință simptome dureroase, în funcție de boala pe care și-o atribuie el însuși, asociate cu faptul că medicii nu detectează patologiile specifice în organele țintă.
Prin urmare, pacientul consideră drept lipsă de onestitate atunci când medicul îi comunică faptul că nu suferă de respectiva patologie.
Sindromul hipocondriac, definit ca o atenție exagerată asupra sănătății proprii,  a fost menționat de către Hippocrates și a primit numele datorită medicului roman antic K. Galen, care credea că cauzele stării morbide sunt ascunse în regiunea hipocondrială. De la începutul secolului al XIX-lea, psihiatrii din Franța au concluzionat că sindromul astheno-hipocondriac nu este o boală a organelor, ci o tulburare mentală. În plus, de la începutul secolului XX, medicii interniști au stabilit în mod rezonabil că această tulburare se manifestă mai des pe fondul nevrozelor: isteria și neurastenia sau ca o componentă a tulburării obsesiv-compulsive. Medicii noștri au crezut că hipocondria este un sindrom, nu o boală independentă. Într-un moment în care, de exemplu, autori germani și englezi au definit hipocondria ca o nevroză, adică o unitate separată.
Frica constantă pentru sănătatea oamenilor apare, de regulă, la persoanele cu un depozit de caractere speciale. Acestea sunt personalități anxioase, hipocondriene sau astenice, care sunt foarte îngrijorate de sănătatea lor. Adesea, în această stare de lucruri este vinovat modul în care a fost educată persoana: copilul este învățat să exercite o atenție excesivă pentru propria sa bunăstare, care poate duce ulterior la hipocondrie. Motivul apariției acesteia poate fi o poveste despre boala sau moartea cuiva, boala transferată sau tulburările vegetative, cum ar fi transpirația, slăbiciunea, tahicardia etc. Toate aceste experiențe la persoanele predispuse la hipocondrie provoacă în mod firesc emoții constitutive ale fricii: gură uscată, greață, indigestie, tulburări de somn. Și aceasta, ca regulă, devine motivul pentru o altă prelucrare hipocondrială.
Coform unei metanalize realizate de cercetătoarea ucraineană Inna Vizniuk în 2018, cercetarea relațiilor reciproce fundamentale ale cortexului cerebral și organe explică într-o oarecare măsură imaginea despre procesele dificile, care susțin integritatea organismului. Prin urmare, prin prisma prezentărilor moderne cu privire la mecanismele pozițiilor hipocondriale și principiile de bază ale diagnosticului, se pot identifica mai ușor tulburările de personalitate de tip hipocondrial.
Dacă o persoană știe despre alta că este grav bolnavă, prima are de obicei un sentiment de dor. Prin rememorarea fizonomiei persoanei bolnave, acest sentiment revigorează ideea că boala este deja acolo. Prin urmare, pentru o stare depresivă, ideile hipocondriale sunt, de asemenea, caracteristice, precum și gândurile de inutilitate, vinovăție etc.
Atunci când o persoană cu hipocondrie suferă asociat și de depresie, anxietate sau psihoză, aceste suferințe trebuie tratate. Compasiunea și susținerea pot fi asociate cu terapie antidepresivă sau antianxioasă sau antipsihotică. Persoanele cu hipocondrie trebuie tratate de un medic psihiatru care înțelege natura acestei patologii. Dacă medicul înțelege că aceste nemulțumiri ale pacientului nu se vor remite, se va impune realizarea unui program de vizite medicale în care „problemele” pacientului sunt evaluate minuțios. Acest program poate fi de ajutor în ameliorarea anxietății pacientului. Dacă medicul limitează consultațiile pacientului pe motiv că este agasant, anxietatea pacientului se poate agrava. Psihoterapia simplă nu este eficientă, de obicei, la pacienții hipocondriaci. Cei mai mulți oameni cu această patologie nu sunt dornici să consulte un psihiatru sau un psiholog. Cu toate acestea, un terapeut priceput poate, mai degrabă, ajuta pacientul să facă față acestor probleme decât să îl vindece.


vineri, 16 august 2019

Tulburările de voință



Tulburările de voință sau tulburările voliționale (disbuliile) au simptome psihiatrice commune. Aceste tulburări sunt clasificate în: modificări cantitative (tulburări predominante ale voinței pozitive, active) și modificări calitative (predominant ale voinței pasive, defensive).
Între modificările cantitative, putem distinge 5 categorii:
Hiperbulia – reprezintă o creșterea a forței voliționale. Această modificare poate fi întâlnită în situații normale la oameni fermi, tenace, fiind o caracteristică temperamentală. Hiperbulia apare rar în situații patologice pentru că suferința psihică dezorganizează în general suportul motivațional. Un exemplu în acest sens se poate regăsi în toxicomanie, care se manifestă atât printr-o hiperbulie „defensivă”, cât și printr-o hiperbulie activă, dar cu scopuri negative. Poae fi întâlnită și în manifestările paranoide sub forma unei  hiperbulii active, pozitive.
 În hipobulie avem afectată precdominant voința activă, pozitivă, cu indecizie, ezitare, ineficiență sau ineficacitate a capacității de a acționa. Apare în stări nevrotice, mânii, la toxicomani, psihopați, oligofreni.
 Negativismul sau opoziționismul reprezintă o scădere a voinței active și este întâlnită în schizofrenie.
 Abulia se manifestă prin scăderea voinței active, pozitive, cu lipsă de inițiativă și încapacitatea de a acționă. Poate fi întâlnită în catatonie și depresiile profunde.
Sugestibilitatea se manifestă prin scăderea voinței active și a voinței defensive, prin lipsa atitudinii personale și a consecvenței în anumite scopuri.
În categoria modificărilor calitative întâlnim 3 modificări ale voinței.
 Parabulia apare atunci când este afectată voința defensivă: implicarea volițională este însoțită sau chiar determinată doar de anumite dorințe, pulsiuni sau acte paralele, parazite. Apare în nevroze motorii (insuficiența volițională din cadrul nevrozei, însoțită de ticuri și spasme) sau schizofrenie.
 Impulsivitatea presupune implicarea voinței pasive, inhibitorii, care are ca rezultat lipsa capacității frenatorii și comportamentul impulsiv, determinat de dezechilibrul dintre tendința impulsivă și controlul voluntar – acte impulsive, antisociale, interpretative, neadaptate. Se întâlnește în psihopatii, la impulsivi și la nevrotici.
 Raptusul se manifestă prin scăderea voinței defensive, printr-o creștere extremă a impulsivității. Acesta este un impuls necontrolabil, brusc și paroxistic, care pune subiectul în starea de a comite acte de violență grave. Subiectul este mobilizat de o irepresibilă impulsivitate sau emergență emoțională afectivă, astfel încât acționează exploziv, cu trecere brutală la un act adesea de mare gravitate. Se poate întâlni în: epilepsii, stări confuzionale cu destructurarea profundă a conștiintei, melancolie, catatonie, stări stuporoase (prin suspendarea bruscă a inhibiției psihomotorii),  psihopatii, intoxicații cu amfetamine sau alte tipuri de droguri, în Delirium Tremens.
Eva Asselmann de la Institute of Clinical Psychology and Psychotherapy, Technische Universität Dresden, Germania, arată într-un studiu publicat în 2018 în Psychiatry Research al grupului Elsevier că  modificările în controlul voluntar au fost evidențiate pentru diferite tulburări psihice. Cu toate acestea, rămane neclar în ce măsură aceste modificări variază în funcție de tipul de psihopatologie și constituie vulnerabilități sau corelații anterioare ale tulburărilor mintale. Rezultatele indică, cel puțin parțial, tulburările specifice ale controlului voluntar în tulburările mintale, care ar putea fi factori de vulnerabilitate și astfel utili pentru a ghida recunoașterea și prevenirea timpurie a patologiei psihiatrice.