În plin comunism, în anul 1981, ieşea de sub lumina tiparului o carte care a reuşit să uimească cititorii. Este vorba despre „Inteligenţa materiei”, în care Dumitru Constantin Dulcan, medic specialist in neurologie, pune în discuţie o problemă ce se încearcă a fi rezolvată încă din zorii civilizaţiei umane şi pare încă să nu fi primit un răspuns cert. Întrebarea fundamentală din carte se referă la disputa despre existenţa vieţii aparută întâmplător sau ca rezultat al unui plan bine organizat de o inteligenţă superioară ce formează chiar realitatea ultimă despre care Dulcan spune că este şi sursa realităţii noastre concrete.
„În spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu!”
Au existat voci care au considerat această carte demnă de premiul Nobel. Ascensiunea ei a fost curmată brusc de regimul comunist, speriat de ideile prea îndrăzneţe pe care le susţinea. A fost retrasă de la Premiul Academiei Române, care i s-a înmânat abia la a doua ediţie, în 1992. După mai bine de trei decenii de la apariţie, cele mai multe dintre intuiţiile domnului profesor Dulcan au fost confirmate de ştiinţa actuală.
Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan a vorbit despre sine şi despre problematica abordată în această carte, într-un interviu acordat publicaţiei
Formula As:
– Domnule doctor, vă propun să pornim pe firul biografiei. Întreaga dvs. viaţă aţi dedicat-o studiului. Ce v-a condus spre ceea ce sunteţi astăzi? Aţi simţit fascinaţia pentru cunoaştere de mic?
– De foarte mic. Îmi amintesc o dimineaţă de vară din satul meu argeşean, Mârghia. Eram copil. Dormisem pe prispă şi m-am trezit cu faţa spre răsărit. Cerul avea o culoare înnebunitor de frumoasă şi, privindu-l, mi se părea că mi se adresează, că vrea să-mi spună, uite, exist! Existam, dar nu ştiam ce sens are viaţa. Eram prea mic ca să-mi pot răspunde. Dar mi-am propus atunci să aflu. Ştiu că pare de necrezut, dar de la vârsta aceea mi-am făcut, pas cu pas, un program de instruire pe care nu l-am mai abandonat niciodată.
– Aţi studiat medicina. De ce, dintre toate disciplinele, aţi ales tocmai neurologia?
– Era parte din planul făcut în copilărie. Am intuit de mic că medicina îmi poate oferi ceea ce eu nu puteam afla doar din cărţi. Iar neurologia mă ajuta să descifrez complexitatea creierului uman. Creierul e cel care deţine misterul întregii noastre existenţe. Înţelegând creierul, înţelegem, în bună parte, funcţionalitatea organismului viu. După absolvirea Medicinei, am urmat însă şi cursuri serale de iniţiere muzicală, de istoria culturii şi civilizaţiei. Am citit fizică, matematică, istoria religiilor şi filosofie. Şcoala îmi impunea concepţia ei materialistă, religiile îmi spuneau că există un Dumnezeu. N-aveam decât o finalitate în toate căutările mele: să aflu cine are dreptate şi să răspund întrebării din copilărie: cine sunt eu? După ce am terminat facultatea, căutând să văd dacă e adevărat ce postulează ştiinţa, cum că lumea anorganică (pietrele, apa) face, la un moment dat, saltul spre lumea organică (spre viu), într-o seară a anului 1976, am avut revelaţia răspunsului. Dacă nu introducem în această ecuaţie, o raţiune de dincolo de noi, pietrele niciodată n-or să ajungă Adam şi Eva.
Există o inteligenţă a materiei
– O revelaţie care a dus, patru ani mai târziu, la apariţia „Inteligenţei materiei”. Cartea a făcut vâlvă la vremea ei, prin teoriile pe care le propunea. I-aţi putea rezuma conţinutul, pentru cititorii revistei noastre?
– Dacă ar trebui să rezum într-o frază ce am scris în cartea asta, aş spune aşa: există o inteligenţă a materiei. Orice manifestare din univers, începând de la macrocosmos şi până la microcosmos, are ca substrat o inteligenţă. De pildă, doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen vor da întotdeauna o moleculă de apă, nu altceva. Până şi particulele, cuantele, au un rudiment de inteligenţă al lor. Exact asta încerc să arăt în cele peste 300 de pagini ale cărţii, survolând toate sursele de informaţie accesibile, de la ştiinţă la religie, de la experimentul de laborator la experienţa personală ca medic neurolog. Cu alte cuvinte, demonstrez că în spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu. Ca să scriu această carte, am citit materia multor discipline universitare. Astăzi, bazându-mă pe o cunoaştere ştiinţifică, pot afirma cu certitudine că lucrurile nu au pornit dintr-o întâmplare şi viaţa nu e accidentală pe pământ, aşa cum spun manualele de biologie. Ba mai mult, afirm că universul se sprijină pe legi morale. Am ajuns la concluzia că şi creierul respectă un cod etic, un cod moral, similar cu al marilor religii. Cum ştim asta? Iată un experiment. La începutul anilor 2000, la Universitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări pe călugări tibetani. S-a constatat că la emoţiile pozitive – empatie, respect, admiraţie etc. – se activa o arie din lobul frontal stâng, în timp ce trăirea sentimentelor negative activa o arie din lobul frontal drept. În consecinţă, creierul face o distincţie între bine şi rău. Dar creierul e o masă de carne şi nu are cum să facă selecţia între bine şi rău doar prin sine. E clar că există o conştiinţă care face această triere, iar ea se supune la rândul ei unei legi morale, altfel cum ar face-o? Deci, legea lui Dumnezeu este legea Binelui. Dar poate argumentul acesta nu e suficient ca să înţelegeţi de ce universul e construit pe tiparul Binelui. Vă dau alt exemplu, la nivel de chimie: gândurile negative la nivel de chimie a sângelui determină în corp un viraj spre aciditate (care înseamnă îmbătrânire, boală, degenerescenţă). Faptele pozitive şi senine duc corpul către un ph alcalin, care se traduce prin longevitate şi vitalitate. Până şi ADN-ul nostru face diferenţa între bine şi rău. S-a luat o probă de ADN de la un individ, a fost dusă la distanţă şi monitorizată prin mijloace de laborator. Asupra individului s-au exercitat diverse influenţe, negative sau pozitive. La cele negative, spirala ADN-ului se contracta, la cele pozitive se decontracta. Până şi în ADN-ul nostru sunt înscrise premisele sănătăţii şi bolii.
Devenim ceea ce gândim
– Boala e prin urmare rezultatul tuturor influenţelor negative?
– Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii negative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dumnezeu să suferim, biologia noastră o demonstrează: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefericiţi. Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire constructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie. Orice emoţie negativă blochează celulele sistemului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta înseamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se propagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu numai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi ajutau organismul să lupte cu boala şi chiar se recuperau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în permanenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi pare rău că nu am avut resurse financiare să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc bolnavilor despre boala lor şi despre comportamentul care duce la vindecare. A învinge boala înseamnă, în primul rând, a o înţelege şi a nu te revolta contra ei.
– Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Credeţi şi dvs. că am putea fi mai sănătoşi doar prin puterea gândului?
– Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: invidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi dorinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul generat de o societate ultratehnologizată. Stresul înseamnă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să mai vorbim despre faptul că epoca noastră e una din epocile cu cele mai multe cazuri de depresii şi suicid. Ştiaţi că depresia este unul din factorii care favorizează apariţia bolii Alzheimer? Depresia este o otravă pentru organism. Ca să răspund însă la întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne putem păstra sănătatea decât gândind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu universul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.
„Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare”
– Faptul că aţi demonstrat ştiinţific existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de Hristos?
– Eu nu cred în Iisus doar pentru că aşa am fost educat de părinţi. Sunt un intelectual trecut prin şcoli, care a căutat să-şi explice lumea. Dar dintre toate marile spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius, Pitagora etc.) Iisus are cea mai perfectă acoperire ştiinţifică. Am luat rând pe rând toate noţiunile predicate de el şi toate pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale. Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă iertarea? Din punct de vedere spiritual, înseamnă pace şi armonie. Din punct de vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de ADN, modelul negativ este pur şi simplu şters şi se instalează în corp o bună chimie şi un echilibru energetic. E fantastic, e pur şi simplu ca resetarea unui computer. Despre puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus ar fi putut zice „eu te-am vindecat”, dar a ales să spună „credinţa ta te-a vindecat”. Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea rugăciunii pe care o poţi face oriunde.
– Mai sunt oare canoanele şi dogmele Bisericii în acord cu spiritul vremurilor noastre?
– Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi ştiinţa a greşit, negându-l pe Dumnezeu, şi Biserica a greşit, arzându-l pe Giordano Bruno pe rug sau condamnându-l pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii să accepte că pământul se învârte în jurul soarelui şi nu invers. În viitor, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească la jumătate de drum, pentru a ajunge la o singură teorie care explică lumea. Orice excludere a unei părţi sau aducere la exagerare a alteia duce la rigiditate sau fanatism. Fundamentaliştii susţin că la Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune prin o mie de surse că drumurile spre el sunt nenumărate. Vârful muntelui e unul singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până la urmă, religiile vor ajunge la o concordie universală. Nu este admisibil să spun că, dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt agreat de Dumnezeu, şi tu nu.
– Criza lumii de azi nu e şi o criză a spiritului?
– Criza lumii actuale este în primul rând o criză morală, pentru că oamenii nu ştiu cine sunt cu adevărat. Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă, spre o nouă umanitate. Suntem într-un moment de cotitură. În următorii 10, 15 ani, vom ajunge în cu totul altă lume, o lume a spiritualităţii. Această aliniere a planetelor care s-a produs acum nu e doar un detaliu de ordinul amuzamentului catastrofic. Este o realitate astronomică. N-o să ne crească cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor fi la nivel de conştiinţă. Intrăm într-o zonă de energie cu o frecvenţă mult mai înaltă decât cea în care eram. Asta va produce mutaţii fundamentale în creier şi la nivel de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat că nivelul lor de inteligenţă e mult peste nivelul stabilit anterior pentru genii. Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să ajungă, în plan energetic, la 36 de spirale în loc de 2. Lumea viitoare va fi a spiritualităţii şi a celor supradotaţi. Aproape îmi pare rău ca nu am vârsta s-o mai trăiesc.
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză”
– V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor de a cunoaşte. A meritat? Se spune că atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai tristă.
– Din contră, cunoaşterea aduce cea mai mare bucurie. Ea aduce adevărul despre tine. E exact cum spune Iisus, „şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare enormă de erori de gândire şi prejudecăţi. Îţi dă bucuria de a descoperi singur resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză, o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de unde vii şi încotro te duci.
– Şi cine suntem noi, oamenii? Poate ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu care filosofia se chinuie de milenii?
– Suntem conştiinţă întrupată şi suntem nemuritori. Timpul nostru în raport cu timpul de dincolo este doar o clipă fără importanţă. Venim de undeva şi plecăm spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră. Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi suntem trimişi aici cu o misiune. Venim cu un bagaj de talente şi predispoziţii care servesc misiunii noastre pe pământ. Despre lucrurile acestea putem afla mai multe de la cei care au traversat experienţa morţii clinice.
– Aţi întâlnit, în practica dvs. medicală, cazuri de moarte clinică? Ce ne spune experienţa lor?
– Experienţa morţii clinice pledează pentru existenţa unei alte dimensiuni, spirituală, în univers, dincolo de cea a lumii de pe Pământ, în care trăim adevărata noastră viaţă. Cei care au trecut prin moartea clinică şi au descris lumea de dincolo vorbesc despre întâlnirea cu o Fiinţă de Lumină, pe care o asimilează cu Dumnezeu.
– Dacă suntem nemuritori, de ce ne e atât de frică de moarte?
– Pentru că nu cunoaştem adevărul despre noi şi credem că totul începe şi se sfârşeşte pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei care trece din planul fizic în planul spiritual. M-am întrebat mult timp de ce murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia fundamentală, cuantică, este infinită şi nu se consumă? Am înţeles târziu că aici suntem doar la o şcoală, iar corpul e uniforma necesară aici. Numai întrupaţi în carne şi oase avem senzaţiile tuturor lucrurilor. Implicarea simţurilor e necesară lecţiei pe care o avem de învăţat. Moartea e trecerea în altă dimensiune, care e cea mai fericită.
– După mai bine de patru decenii de practică medicală în neurologie şi psihiatrie, creierul uman vă mai ascunde vreo taină?
– Creierul păstrează încă multe enigme. El este receptorul conştiinţei sau, altfel spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem decât o linie sinuoasă a activităţii electrice a creierului, dar nici o singură volută nu ne spune că ea înseamnă un cuvânt anume sau un gând. Cum transcende informaţia din planul fiziologic în planul conştiinţei rămâne de neînţeles. De aceea am fost printre primii care au îndrăznit să afirme că nu conştiinţa e produsul creierului, ci creierul este produsul conştiinţei. Creierul nostru e doar un receptor. Aşa se explică cum ne reamintim tot înainte de moarte, în filmul vieţii, deşi la bătrâneţe uităm o mulţime de lucruri. Neuronii îmbătrânesc şi mor, sunt ca un radio defect care nu mai recepţionează undele. Memoria însă nu se pierde, e undeva în câmpul informaţional de deasupra. Vă daţi seama ce mister e în noi?
„Dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici”
– Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut multe ecouri în Occident, după apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”. Cu toate astea, nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un mic birou cu vedere spre munte. În locul deschiderii, aţi ales izolarea.
– Când am scris Inteligenţa materiei, am plecat pe drumul ăsta de unul singur, într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai de libera circulaţie a ideilor nu putea fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele Unite se organizau întâlniri de specialişti care puneau aceleaşi probleme. Am avut o singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu depăşit în cunoaştere, măcar până în anul 2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai sunt încă lucruri de scris şi demonstrat. De rămas, aş fi putut rămâne la Paris, în 1986. N-am făcut-o pentru că sunt legat afectiv de pământul şi de neamul meu. Şi din conştiinţa faptului că, dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici. Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Ce-mi mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucrurile în universul ăsta, singura mea referinţă e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.
– Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi studiat, aţi participat la congrese şi conferinţe. Unde a mai încăput între toate astea şi viaţa de familie?
– Toate vacanţele mele mi-am chinuit soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus cu tristeţe, imediat după căsătorie: „Credeam şi eu că eşti un om normal.” (râde)
M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să scriu „Inteligenţa”, am stat mult şi m-am gândit dacă să mă angajez sau nu la un travaliu imens, riscând să-mi pierd cei mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită. Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum îmi demonstrează că am pariat corect.
