SINDROMUL BURNOUT LA PERSONALUL MEDICAL– FACTORI DE PREDICȚIE

  Intervențiile psihologice în timpul pandemiei COVID-19 pentru angajații din domeniul sănătății ar trebui să să se concentreze în primul rând pe trei cerințe ale locului de muncă  (conflictul muncă-familie, lipsa de pregătire/sfera de practică, solicitări emoționale), trei resurse profesionale (formare, dezvoltare profesională și educație continuă; supervizare, recunoaștere și feedback; autonomie și control) și o resursă personală (autoeficacitatea). În aceste circumstanțe solicitante, practicienii din domeniul psihologiei sănătății la locul de muncă pot pune în aplicare intervenții cognitiv-comportamentale, tehnici de relaxare, intervenții de adaptare la locul de muncă, intervenții de capital psihologic și cursuri de formare care vizează dezvoltarea cunoștințelor și abilităților legate de muncă.

Aceasta este concluzia studiului Predictori ai epuizării (burnout-ului) la lucrătorii din domeniul sănătății în timpul pandemiei COVID-19, realizat de o echipă de profesori și medici români formată din Adriana Cotel, Florinda Golu, Anca Pantea Stoian, Mihai Dimitriu, Bogdan Socea, Cătălin Cîrstoveanu, Ana Maria Davițoiu, Florentina Jacota Alexe și Bogdan Oprea și publicat pe platforma MDPI.

Scopul studiului a fost acela de a identifica predictorii burnout-ului la lucrătorii din domeniul sănătății în timpul pandemiei COVID-19. Datele au fost colectate din martie până în iunie în 2020, în timpul pandemiei COVID-19, de la angajații a două spitale din România. Cinci sute douăzeci și trei lucrători din domeniul sănătății au completat o serie de chestionare care au măsurat epuizarea, cerințele profesionale, resursele de muncă și resursele personale. Dintre respondenți, 14,5% au avut un nivel clinic de epuizare (componenta centrală a burnout-ului). Trei cerințe ale locului de muncă (conflictul muncă-familie, lipsa de pregătire/ sfera de practică, solicitări emoționale), trei resurse profesionale (formare, dezvoltare profesională, și educație continuă; supervizare, recunoaștere și feedback; autonomie și control), și una ce ține de resurse personale (autoeficacitatea) au fost predictori semnificativi ai epuizării, explicând împreună 37% din varianța în ceea ce privește epuizarea lucrătorilor din domeniul sănătății. Pe baza acestor rezultate, intervențiile psihologice în timpul pandemiei COVID-19, pentru angajații din domeniul sănătății ar trebui să se concentreze în primul rând pe aceste cerințe și resurse.

Pandemia de COVID-19 este considerată o amenințare globală pentru sănătate, devenind al treilea focar major de coronavirus din ultima perioadă, după SARS și MERS. Provocările asociate cu pandemia COVID-19 (de ex, risc ridicat de infecție, resurse inadecvate) pot afecta sănătatea mintală a personalului medical, cum ar fi lucrătorii din prima linie, în principal în ceea ce privește nivelul de epuizare a acestora.  Burnout reprezintă o tensiune legată de locul de muncă, ca urmare a expunerii repetate la factori de stres, care se caracterizează prin extenuare (epuizarea resurselor emoționale și fizice ale unei persoane), cinism (detașarea negativă de muncă) și eficacitate redusă (percepția de a nu mai avea încredere în sine).  În timpul izbucnirii COVID-19, prevalența burnout-ului în rândul lucrătorilor din domeniul sănătății a variat între 13% și 51%, în funcție de țară, de postul specific din spital și de perioada în care au fost colectate datele. Cu toate acestea, nu există date suficiente cu privire la factorii de predicție a epuizării în timpul pandemiei de COVID-19. Identificarea acestor predictori este importantă pentru a dezvolta cele mai bune intervenții individuale și organizaționale care ar putea oferi sprijin personalului medical în timpul pandemiei actuale și în timpul unor posibile pandemii viitoare.

Deoarece epuizarea personalului medical este asociată cu scăderea calității îngrijirii și a siguranței pacienților, gestionarea eficientă a epuizării personalului medical are implicații practice atât pentru angajații din sectorul medical, cât și pentru pacienți, cu consecințe majore asupra modului în care sistemul de sănătate răspunde la epidemiile actuale sau viitoare.

Rezultatele acestui studiu sunt în concordanță cu teoria Job Demands–Resources Theory – teoria cerințelor și resurselor postului de muncă (JD-R) și cu cercetările anterioare din timpul epidemiilor de SARS și MERS. Cerințele de la locul de muncă au fost asociate cu epuizarea în timpul pandemiei COVID-19, ca și în cazul epidemiei MERS pentru asistentele din departamentele de urgență. Teoria JD-R sugerează că cerințele postului duc la un nivel mai ridicat de epuizare, iar resursele postului diminuează epuizarea. În plus, teoria sugerează că resursele personale conduc la niveluri mai scăzute de burnout. Această ultimă ipoteză a teoriei este susținută de datele din sectorul medical. În condiții normale de lucru, resursele personale, cum ar fi optimismul și autoeficacitatea, sunt legate de scăderea nivelului de epuizare la asistenții medicali. O relație negativă între resursele profesionale și burnout a fost găsită atât în studiul actual, cât și în timpul epidemiei de SARS, când formarea, protecția și sprijinul din partea supervizorilor, colegilor și organizației au fost predictori negativi ai stresului psihologic și ai epuizării.

În ceea ce privește relația negativă dintre resursele personale și burnout, rezultatele studiului sunt în concordanță cu constatările în condiții normale de muncă în domeniul sănătății. Factorii de stres la locul de muncă pentru personalul medical au mai fost studiați în România, dar nu în condiții de pandemie.

Potrivit autorilor studiului, acesta are o serie de limitări. În primul rând, caracteristicile locului de muncă în timpul pandemiei COVID-19 au fost măsurate cu ajutorul unor instrumente de autoevaluare. Datele colectate nu oferă o evaluare obiectivă a solicitărilor reale, cum ar fi lipsa de pregătire, sau a resurselor, cum ar fi supervizarea. În al doilea rând, eșantionul este format din angajați români, ceea ce ridică îngrijorări cu privire la generalizarea constatărilor obținute la alte țări.  Apoi, studiul a fost unul transversal; prin urmare, nu pot fi trase concluzii cauzale. În viitor, studii longitudinale ar putea identifica factorii predictivi ai epuizării personalului medical și în alte țări folosind metode de măsurare multiple.