SOCUL – floarea din marginea grădinii care știa ce te doare

 

Socul nu se lăuda cu frumusețea lui, dar cine-l cunoștea... știa ce comoară are.

Creștea lângă garduri, pe lângă case sau chiar sălbatic pe lângă păduri, și umplea aerul de miros dulce, greu, inconfundabil. Pe vremea bunicilor, nu era curte de om gospodar fără un soc crescut în colțul grădinii. Nu pentru umbră, ci pentru puterea lui de leac.

„Să nu tai niciodată un soc din rădăcină!”, zicea bunica. „Că e păzit de duh bun, și ție îți poartă grijă.”

Și avea dreptate. De la flori la fructe, de la ceaiuri la sirop, socul era folosit cu grijă, la vremea potrivită. Dar nu oricum: se culegea dimineața, pe rouă, și se usca la umbră, ca să-și păstreze „duhul viu”.

Pentru ce folosea socul, altădată? Iată doar câteva din întrebuințările lui:

Ceaiul din flori de soc –

pentru răceală, febră, dureri de cap, detoxifiere, slăbit natural

pentru calmarea tusei și curățarea plămânilor

Siropul din flori de soc (socată) –

pentru energizare, hidratare și reglarea digestiei

se bea rece, cu lămâie, ca băutură naturală de vară

Fructele negre de soc (fierte cu miere sau zahăr) –

pentru imunitate și circulația sângelui

sub formă de dulceață, sirop sau chiar vin medicinal

Comprese cu infuzie de soc –

pentru durerile reumatice sau inflamații ale pielii

pentru ochi umflați sau iritații

Socul ca plantă de protecție –

se punea la colțul grădinii, lângă casă sau la poartă, ca să „țină răul departe”

era considerat un paznic al casei și al gospodăriei

Nu era o simplă plantă. Era ajutor, alinare și un strop de magie românească, așa cum numai din pământul nostru răsărea.

Când înflorește socul, parcă tot satul miroase a copilărie, a leacuri vechi și a grijă tăcută.

Dacă ți-ai amintit de ligheanul cu flori puse la soare sau de socata din ulcior, înseamnă că și tu știi ce înseamnă simplitatea adevărată.