luni, 28 ianuarie 2013

Arta de a fi psiholog


“Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale, ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să exercite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti in pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cat de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine, atât de multiplu şi atât de complex, încât extazul pe care îl vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamna a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atata mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să-ţi fie atâtea centre de gravitate, câte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care oricare psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite/iubiţi. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte însă prin a fi sceptic. Este, in acest sfarsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.

Puţina cunoaştere încântă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunosti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.”
Emil Cioran – „Pe culmile disperării”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu