Schimbarea prin psihoterapie
Fără cuvinte sterpe de încurajare, fără clișee, fără laude seducătoare, fără optimism enervant, fără prea multe vorbe. El doar e conștient de puterea din spatele rănilor, blocajelor, anxietăților și stărilor grele. E suficient să aibă asta în mintea lui, să simtă, pentru a ajunge și la celălalt.
Însă nu de aceea ne dăm voie să vedem și altceva în pacient, să vedem acel ceva bun și capabil. Nu ca să simtă și el, nu ca un joc de stimulare. Ci chiar cu toată onestitatea. Simțim așa pentru că am fost și noi acolo. Știm cum e să fim acoperiți de critică internă, de negativism sau perfecționism, de sentimentul că nu poate fi mai bine sau nu știm cum să ieșim din stări dureroase, eșecuri, tipare care se repetă. Și noi am avut nevoie de cineva, la rândul nostru. Nu suntem dumnezei, nu suntem atotcapabili, nu pretindem că salvăm, nu avem puteri magice, nu deținem rețete. De cei care pretind asta ar trebui să vă feriți, orice guru binevoitor ascunde multă manipulare și agresivitate, are o putere teribilă de a face rău subtil.
În formarea psihanalitică știm cât de profundă și grea este schimbarea, știm că ia timp, știm că nu are cum să nu doară, știm că e important să respectăm ritmul personal. Din propria experiență.
Ne ținem minte drumul nostru anevoios și nu avem pretenția că îl cunoaștem și pe cel al celuilalt. Drumul lui (precum al fiecăruia) se lasă descoperit încet, încet, doar atât cât vrea și poate el, așa cum poate. Nu ajută să forțăm. De aceea nu folosim tehnici tip hipnoză, nici meditații sau alte exerciții. Chiar dacă prin astfel de metode iese ceva profund la suprafață, nu înseamnă că va și putea fi integrat spre folos. Deseori chiar nu ajută la nimic.
Psihoterapeutul e acolo pentru a însoți exact în drumul de care pacientul are nevoie, pentru a oferi și alte viziuni, pentru a crea legături, pentru a susține în trăirea emoțiilor, pentru a explora conflictele inconștiente împreună așa cum EL are nevoie și poate. Schimbarea nu se poate petrece rapid, psihicul e antrenat într-un anume fel de zeci de ani, e imposibil să îl "dresăm" altfel, oricât s-ar vehicula manipulările moderne. Orice schimbare forțată e mai degrabă temporară și vine cu un preț, făcând rău pe alte părți (abuzăm părți din noi atunci când ne forțăm în anumite direcții, oricât de "pozitive" ar părea acestea).
Psihoterapia psihanalitică e minunată tocmai pentru că abundă în libertate totală, abundă în non-judecată și în stabilitate, în siguranța sentimentului că nu ești pierdut, că ești văzut și altfel, poate dincolo de diagnostice, dincolo de depresie, dincolo de neputință, dincolo de frici. Ești văzut dincolo de ce e la suprafață. Vrei să fii înțeles. Ești susținut. Nu te simți sedus, nu auzi doar ce ai vrea, nu ești tras spre principiile terapeutului, nu ești blamat dacă alegi exact ce vrei tu, în ce direcție vrei tu. Ești liber, te simți mai capabil. Îți dai voie să te și sprijini, când ai nevoie. Îți dai voie să te simți acel copil care nu și-a trăit suficient copilăria, care a ieșit prea brusc din dependența față de părinte, care s-a hipermaturizat intelectual prea devreme, însă emoțional a păstrat zone infantile, inevitabil. În terapie ai voie să revii la ele, pentru a le integra, recrește. Cazi, te ridici, ai voie să fii tu, exact așa cum ești.
Psihoterapia nu promite miracole, dar te însoțește în cele mai grele schimbări de care simți că ai nevoie. Și doar tu poți simți și decide când ești pregătit să faci asta pentru tine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu