FORME SUBTILE DE AGRESIVITATE

Despre violența din spatele sarcasmului, râsului și chiar a tăcerii

Disclaimer: textul se referă la relațiile dintre adulți, nu la dinamica dintre copil și părinte, acolo e cu totul altceva. Ca adult poți alege să pleci din fața abuzurilor, dar când ești copil nu ai acest lux, deci e mult mai distrugător orice comportament agresiv.

Nu, nu ne naștem inocenți și buni. Ne naștem avizi: de îngrijire, de atenție, de căldură umană, de contact fizic, de privire, de conexiune, de iubire. Vrem totul pentru noi. Până când învățăm să toleram frustrarea ia ani de zile, uneori poate o viață și nici atât. Unii nu reușesc nicicând să o tolereze.

Nu ne naștem inocenți și puri. Nevoia, lipsa, produc frustrare, agresivitate, violență (în primul rând psihică). O vedem cel mai clar în copiii care fac crize atunci când nu primesc ce vor sau în gelozia/rivalitatea fățișă dintre frați. Însă ea există și în cei care fierb "pe dinăuntru". Mici sau mari, copii sau adulți.

Furia, ura și invidia sunt umane. Le avem cu toții în noi în fața frustrărilor, a dorințelor neîmplinite, a afișării altuia mai fericit sau mai avut decât noi. Oricât am încerca să le ascundem/negăm/refulăm departe de conștientul nostru, cu toții le trăim (mai mult sau mai puțin). Important e să le înțelegem și să le integrăm astfel încât să nu ajungă să ne domine/distrugă pe interior.

Scriu acum însă despre agresivitatea la adulți, care poate lua forme extrem de subtile.

E ușor să acuzăm pe cineva care zbiară sau trântește că ar fi agresiv sau chiar nebun (?), însă cu mult mai greu sesizăm agresivitatea adâncă a cuiva care tratează cu superioritate tăcută, cu agresivitate pasivă, ascunsă după un calm înspăimântător. Cel care din neputință ajunge să devină violent poate că a acceptat prea multă încălcare a limitelor până atunci. Când ți se încalcă granițele libertății, corpului, gândirii, când ești abuzat - e normal să simți furie și chiar să încerci să te aperi prin violență. Este de fapt o formă de apărare și în același timp un semn de mare neputință. Nu ești în control, așa că simți disperare și reacționezi impulsiv.

Altceva este însă când "la rece" și din senin (fără a fi abuzat) tratezi pe celălalt cu SARCASM, aciditate sau superioritate abuzivă.

Chiar și A RÂDE în situații nepotrivite poate fi un atac mult mai intens decât a jigni verbal. Râsete agresive simt chiar și la textele mele, sunt persoane, uneori chiar psihologi care râd la postări și atât (sper că le prinde bine râsul, măcar pe moment, însă cred că invidia, răutatea și ura zac în continuare în ei).

Franz Alexander (psihiatru, psihanalist) a scris despre expresiile micro-faciale și despre râs ca exprimare a agresivității.

Filme precum Stan și Bran nu fac decât să ilustreze această violență psihică pe care oamenii au nevoie să o detensioneze prin râs.

Niciodată nu am înțeles de ce e amuzant atunci când cineva dă cu capul de o ușă ce i se deschide în față sau cade în mod brutal. Și totuși, sunt considerate comedii. Prin psihanaliză am înțeles sensul acelui râs. Nu e comedie, e detensionare de agresivitate față de celălalt, îmbrăcată în ceva acceptat social.

Formele agresivității pot fi diverse și subtile (inclusiv TĂCEREA poate fi violentă), însă oricât ar fi de ascunse, cred că se simt. Cred că în mod natural simțim cu toții când suntem agresați. Și cred că e important să învățăm să punem limite și să nu intrăm în jocul celor care au nevoia să își detensioneze propriile frustrări.

Dacă a jigni sau a urla pot fi explicate din prisma furiei, a isteriei sau a neputinței, a trata agresiv în moduri subtile ține mai degrabă de o patologie mai fină și mai periculoasă.

Când ești atacat direct măcar devii conștient de tratamentul celuilalt și poți alege să pui limite, să pleci, să renunți la relație, să atenționezi, să te aperi pe viitor.

Când însă atacul este atât de subtil, apărările sunt aproape inexistente. Dacă ești pedepsit prin tăcere sau tratat cu superioritate și luat în râs fără cuvinte, explicații sau argumente, devii confuz, neliniștit, nu știi exact ce se întâmplă și de unde vine agresivitatea pe care o resimți așa puternic. Ești vulnerabil pentru că atacul nu este fățiș, este mai degrabă PERVERS, SADIC. Nu te poți proteja precum în formele clare de violență. Totuși, simți ceva și îți poți pune întrebări despre ce se întâmplă.

* Am omis o altă formă subtilă de agresivitate: ACTELE RATATE, accidentele. A lovi "din greșeala" pe cineva. Știți acei oameni care dau mereu peste tine, te calca pe picior, dar sunt total "bulversați" de ce au făcut, se scuză și își păstrează inocența? În actele ratate găsim adevăratele intenții ale cuiva. (Accidente, cuvinte spuse "greșit", uitări.) Practic astfel de persoane te lovesc, dar proiectează vinovăția în "neatenție" sau chiar în celălalt. Se păstrează puri chiar și pentru ei înșiși, că doar...au lovit din greșeală, nu? De fapt, ura și agresivitatea sunt atât de clivate, încât au nevoie să le transpună astfel pentru a nu se simți răi cumva.

E bine să știi că tratamentele sarcastice sau răutăcioase, subtile ale altora NU sunt despre tine, ci despre ei, invidiile, ura, răutatea și frustrarea lor. În spatele acestei agresivități zace de fapt o fragilitate imensă, stimă de sine scăzută și multă, multă frică/lașitate.

Dacă ar fi să aleg, aș avea mai mare încredere în cineva care se enervează uneori, înjură din când în când sau aruncă un pantof decât în cel care îți râde în nas cu superioritate. Desigur, violența în orice formă este un abuz, dar nu există om perfect și nici auto-control absolut. Cineva care își arată umanitate prin slăbiciune este mult mai onest și inofensiv decât cineva care nu își arată umanitatea, ci se apără prin superioritate și răceală emoțională.