Cabinet Individual de Psihologie Popovici Mircea Petru

  Pe vremuri, nunta la sat nu începea în ziua cununiei. Începea cu mult înainte, cu o neliniște care se așeza peste gospodărie ca un miros de fum bun. Cu săptămâni înainte, femeile știau. Nu le spunea nimeni exact când să înceapă, dar știau. Se adunau seara, după ce se lăsa întunericul, cu basmalele strânse la ceafă și mâinile deja obosite de ziua de muncă. Noaptea era pentru nuntă. În bucătăria mică sau în șopron, la lumina unui bec chior sau a lămpii, se desfăceau verze, se toca ceapa mărunt, se amesteca carnea cu o răbdare care nu se învață, se moștenește. Sarmalele nu se făceau repede. Se făceau cu vorbă puțină și cu povești vechi, spuse pe jumătate, printre suspine și râsete scurte. Femeile stăteau pe scăunele joase sau direct pe lăzi, cu șorțurile pline de făină, grăsime, viață. Cu câteva zile înainte, se tăiau păsările. Găini, rațe, uneori gâște. Nimic nu era risipit. Totul avea un rost. În ajun, dacă era nuntă mare, se tăia și porcul, chiar dacă nu era iarnă. Carnea se porț...

  Dinții sunt singura parte a corpului uman care nu se poate vindeca singură. Dacă îți rupi un os, corpul îl „sudează” la loc. Dacă te tai la piele, rana se închide. Dar smalțul dinților, deși este cea mai dură substanță din organism (mai dură decât oțelul la compresie), nu este un țesut viu. Celulele care produc smalț mor imediat ce dintele erupe din gingie. De aceea, o carie nu se va repara niciodată natural; corpul nu mai are „meșterii” necesari pentru a repara zidul de smalț odată ce a fost spart. Motivul durității extreme a smalțului este compoziția sa minerală pură, fiind constituit în proporție de 96% din hidroxiapatită, un fosfat de calciu cristalin. Această structură densă, organizată în prisme microscopice, este concepută să reziste la presiuni enorme de mestecare, de până la câteva zeci de kilograme forță pe centimetru pătrat. Însă, prețul plătit pentru această rezistență mecanică este lipsa vaselor de sânge și a nervilor în stratul exterior, ceea ce îl face biologic ine...

  "Credea că va studia laptele. Ceea ce a descoperit, în schimb, a fost uluitor: LAPTELE MATERN NU ESTE DOAR PRIMUL ALIMENT, ESTE UNUL DINTRE CELE MAI FINE LIMBAJE ALE VIEȚII. Era 2008 când antropoloaga evoluționistă Katie Hinde se afla într-un laborator de primate din California, cufundată printre eprubete, date și lapte matern de macaci rhesus. Avea în mâini sute de mostre. Mii de măsurători. Totul părea în ordine… până când un detaliu a încetat să mai bată la ușă și a început să insiste. Mamele care alăptau pui masculi produceau un lapte mai bogat în grăsimi și proteine. Cele cu pui femele, în schimb, ofereau un lapte mai abundent, dar cu o compoziție diferită. Era un tipar. Constant. Repetabil. Și, pentru știința vremii, stânjenitor. Unii colegi s-au gândit la o eroare, la o anomalie statistică, la „zgomotul de fond” pe care orice știință îl tolerează. Dar Katie avea încredere în date. Iar datele spuneau ceva puternic: laptele nu este doar hrană. Este informație. Timp de decen...

  Bolile plamanilor nu se rezolva cu antibiotice si pilule. Plamanul este un organ respirator...de viata. Tristetile, frustrarile, toate trairile inabusite il imbolnavesc. Plamanii sunt ferestre catre lume, ei trebuie sa respire viata, relatii, contacte. Oamenii tristi si suparati isi vaduvesc aceste organe ale vietii prin blocaje si stagnari de energie. Nu degeaba, despre bolnavii de plamani se spunea ca sufera de oftica, ca sunt ofticosi. Bolile plamanilor se formeaza din copilarie, din pantecele mamei, din supararile si tristetile parintilor, bunicilor si ale altor rude apropiate. Sunt transmise in campurile energetice ale copiilor, care devin apoi adolescenti cu probleme si oameni maturi bolnavi prin necunoastere si nestiinta. Cea mai puternica forma de vindecare pentru un om cu plamanii slabi, imbolnaviti este respiratia. Omul bolnav de plamani trebuie sa respire profund. De doua ori pe zi, in locuri cu aer care permite respiratia, persoana afectata trebuie sa traga aer in pie...

Am reușit să structurez un text pe care îl datoram de mult: NARCISISMUL din perspectivă psihanalitică. Despre patologia narcisică s-au scris volume și pagini întregi, iar lumea internetului abundă în atacuri asupra acestei categorii de persoane tulburate. Oamenii au ajuns să eticheteze orice persoană rea, cu intenții ascunse, manipulativă, care se răzbună ori nu arată empatie ca fiind narcisistă. Total eronat. Această patologie e cu mult mai complexă și sper că am reușit să o schițez în articolul de mai jos. Îmi propun să prezint în textul meu cauze și trăsături ale tulburării de personalitate narcisice așa cum le-au explorat marii psihiatri și psihanaliști Heinz Kohut & Glen Gabbard - două figuri valoroase în lumea psihiatriei și a psihologiei, care au lucrat în cabinet cu această tulburare. Mi-aș dori să se diminueze/rărească eticheta ”monstruozității” puse prea lejer și dur în ziua de azi chiar și de către psihologi – care (oare chiar neintenționat și fără scopuri de marketing?)...

Nu ne naștem știind să iubim. Ne naștem știind doar să avem nevoie. Iar felul în care cineva răspunde la această nevoie primară (sau nu răspunde) se așază adânc, ca o amprentă invizibilă, peste tot ce va urma. Atașamentul nu este o alegere, ci o adaptare. Nu spune cine suntem, ci ce a trebuit să devenim ca să rămânem în relație cu cei de care depindeam. În copilărie nu avem luxul discernământului. Dacă prezența e caldă, ne relaxăm. Dacă e rece, ne strângem. Dacă e imprevizibilă, ne agățăm. Dacă e periculoasă, ne fragmentăm. Atașamentul se formează exact aici (în acest dans dintre nevoie și răspuns), iar mai târziu îl vom confunda cu iubirea însăși. John Bowlby a înțeles primul că ființa umană este structurată relațional. Nu ne dezvoltăm în izolare, ci în raport cu un „tu” esențial. Dar ceea ce teoria nu poate transmite pe deplin este drama tăcută a copilului care învață, fără cuvinte, ce are voie să simtă și ce trebuie să ascundă pentru a nu pierde legătura. Atașamentul securizant apar...