Legenda Spolocanilor – între iertare și încercare
Se spune că în noaptea dinspre Lunea Curată, când satul adoarme mai devreme și focurile din sobe ard domol, prin ulițe trec Spolocanii. Unii bătrâni jură că sunt fete tinere, cu părul lung și ochii limpezi, mergând înaintea Maicii Domnului. Nu vorbesc tare. Nu bat la porți. Doar șoptesc rugăciuni pentru păcatele oamenilor, cerând iertare pentru cei care intră în post cu inimă frântă. Unde pașii lor ating pământul, se spune că se așterne liniște. Alții spun însă altceva. Că Spolocanii sunt babe capricioase, cu ochi iscoditori, care intră prin gospodării nevăzute și caută urme de „dulce” pe linguri, pe oale, în colțul mesei. Că îi încearcă pe oameni. Pe cei nepăsători îi împing la ceartă, la lene, la bârfă. Iar pe cei hotărâți îi lasă în pace. Într-un sat de la poalele dealurilor, trăia Ilinca, o femeie vrednică, dar aprigă la mânie. Într-un an, în Lunea Curată, a spălat toate vasele și a pus deoparte lingurile de dulce. A măturat curtea, a aerisit casa și a aprins candela. Dar nu și-a c...
