Cabinet Individual de Psihologie Popovici Mircea Petru

  "Credea că va studia laptele. Ceea ce a descoperit, în schimb, a fost uluitor: LAPTELE MATERN NU ESTE DOAR PRIMUL ALIMENT, ESTE UNUL DINTRE CELE MAI FINE LIMBAJE ALE VIEȚII. Era 2008 când antropoloaga evoluționistă Katie Hinde se afla într-un laborator de primate din California, cufundată printre eprubete, date și lapte matern de macaci rhesus. Avea în mâini sute de mostre. Mii de măsurători. Totul părea în ordine… până când un detaliu a încetat să mai bată la ușă și a început să insiste. Mamele care alăptau pui masculi produceau un lapte mai bogat în grăsimi și proteine. Cele cu pui femele, în schimb, ofereau un lapte mai abundent, dar cu o compoziție diferită. Era un tipar. Constant. Repetabil. Și, pentru știința vremii, stânjenitor. Unii colegi s-au gândit la o eroare, la o anomalie statistică, la „zgomotul de fond” pe care orice știință îl tolerează. Dar Katie avea încredere în date. Iar datele spuneau ceva puternic: laptele nu este doar hrană. Este informație. Timp de decen...

  Bolile plamanilor nu se rezolva cu antibiotice si pilule. Plamanul este un organ respirator...de viata. Tristetile, frustrarile, toate trairile inabusite il imbolnavesc. Plamanii sunt ferestre catre lume, ei trebuie sa respire viata, relatii, contacte. Oamenii tristi si suparati isi vaduvesc aceste organe ale vietii prin blocaje si stagnari de energie. Nu degeaba, despre bolnavii de plamani se spunea ca sufera de oftica, ca sunt ofticosi. Bolile plamanilor se formeaza din copilarie, din pantecele mamei, din supararile si tristetile parintilor, bunicilor si ale altor rude apropiate. Sunt transmise in campurile energetice ale copiilor, care devin apoi adolescenti cu probleme si oameni maturi bolnavi prin necunoastere si nestiinta. Cea mai puternica forma de vindecare pentru un om cu plamanii slabi, imbolnaviti este respiratia. Omul bolnav de plamani trebuie sa respire profund. De doua ori pe zi, in locuri cu aer care permite respiratia, persoana afectata trebuie sa traga aer in pie...

Am reușit să structurez un text pe care îl datoram de mult: NARCISISMUL din perspectivă psihanalitică. Despre patologia narcisică s-au scris volume și pagini întregi, iar lumea internetului abundă în atacuri asupra acestei categorii de persoane tulburate. Oamenii au ajuns să eticheteze orice persoană rea, cu intenții ascunse, manipulativă, care se răzbună ori nu arată empatie ca fiind narcisistă. Total eronat. Această patologie e cu mult mai complexă și sper că am reușit să o schițez în articolul de mai jos. Îmi propun să prezint în textul meu cauze și trăsături ale tulburării de personalitate narcisice așa cum le-au explorat marii psihiatri și psihanaliști Heinz Kohut & Glen Gabbard - două figuri valoroase în lumea psihiatriei și a psihologiei, care au lucrat în cabinet cu această tulburare. Mi-aș dori să se diminueze/rărească eticheta ”monstruozității” puse prea lejer și dur în ziua de azi chiar și de către psihologi – care (oare chiar neintenționat și fără scopuri de marketing?)...

Nu ne naștem știind să iubim. Ne naștem știind doar să avem nevoie. Iar felul în care cineva răspunde la această nevoie primară (sau nu răspunde) se așază adânc, ca o amprentă invizibilă, peste tot ce va urma. Atașamentul nu este o alegere, ci o adaptare. Nu spune cine suntem, ci ce a trebuit să devenim ca să rămânem în relație cu cei de care depindeam. În copilărie nu avem luxul discernământului. Dacă prezența e caldă, ne relaxăm. Dacă e rece, ne strângem. Dacă e imprevizibilă, ne agățăm. Dacă e periculoasă, ne fragmentăm. Atașamentul se formează exact aici (în acest dans dintre nevoie și răspuns), iar mai târziu îl vom confunda cu iubirea însăși. John Bowlby a înțeles primul că ființa umană este structurată relațional. Nu ne dezvoltăm în izolare, ci în raport cu un „tu” esențial. Dar ceea ce teoria nu poate transmite pe deplin este drama tăcută a copilului care învață, fără cuvinte, ce are voie să simtă și ce trebuie să ascundă pentru a nu pierde legătura. Atașamentul securizant apar...

Pentru mulți oameni, psihologia este asociată cu ideea de „problemă”: ceva ce apare doar când lucrurile merg prost. În realitate, psihologia nu este doar despre suferință, ci despre funcționarea normală a ființei umane. Este știința care studiază cum gândim, cum simțim, cum relaționăm și cum ne adaptăm la viață. Cu alte cuvinte, psihologia este despre cum trăim. Într-o formă pragmatică, rolul psihologiei nu este să ofere rețete magice, ci să ajute omul să se înțeleagă mai bine, să se regleze emoțional și să trăiască mai conștient. Psihologia ne învață să ne înțelegem pe noi înșine. Mulți oameni trăiesc cu o agitație interioară constantă, fără să știe exact de ce. Simt tensiune, iritare, tristețe sau gol, dar nu pot pune cuvinte pe ceea ce se întâmplă în interior. Psihologia oferă limbaj pentru lumea interioară. Când un om începe să distingă între: • furie și frustrare, • tristețe și singurătate, • teamă și neputință, se produce o schimbare importantă: confuzia începe să capete formă...

Nucul pare un copac blând. Stă la marginea curții, îți face umbră, îți dă fructe, iar toamna îți umple mâinile de coji verzi și miros puternic. Puțini știu că nucul are o formă de „armă chimică” naturală. Se numește juglonă – o substanță pe care o produce în frunze, rădăcini și coaja verde. Rolul ei este simplu: să reducă concurența. Adică să facă mai greu pentru alte plante să crească lângă el. De asta, în multe grădini, sub nuc „nu prea merge nimic”. Nu e magie, nu e „blestemul nucului”. Este alelopatie: un fenomen prin care o plantă își influențează chimic vecinii. Practic, nucul își construiește un teritoriu. Și totuși, paradoxul e fascinant: copacul care ține alții la distanță este același care îți oferă una dintre cele mai valoroase semințe alimentare. De ce sunt nucile atât de prețioase? Nuca este un concentrat de energie și protecție: grăsimi bune (în special polinesaturate) proteine vegetale minerale (magneziu, fosfor, potasiu) antioxidanți în pielița subțire, ușor amăruie (d...