ZILELE LUPULUI 🐺 FILIPII DE IARNĂ

Despre sacralitatea lupului și despre faptul că el guvernează peste treizeci de sărbători ale calendarului popular am mai povestit. Dintre acestea, o importanță aparte o au Filipii de Iarnă, zile care închid perioada de împerechere a lupilor, începută cu aproximativ 80 de zile mai devreme, la Filipii de Toamnă.

Filipii de Iarnă patronează întreg intervalul cuprins între Sânpetru Lupilor (16 ianuarie) și sfârșitul lunii, ultima zi aflându-se sub semnul Filipului cel Șchiop. Acest timp ceremonial concentra, în vechime, o intensă activitate rituală și o adevărată explozie a gândirii magice, menită să îndepărteze lupii de turmele de oi și să le stăvilească înmulțirea.

Se instituiau numeroase interdicții. Era oprită aruncarea cenușii din vatră, deoarece se credea că jarul găsit de lupi le-ar stimula fecunditatea. Nu era permisă nici rostirea numelui animalului venerat, pentru a nu-l invoca. Cele mai multe restricții le priveau însă pe femei: nu aveau voie să-și descurce părul — pentru ca, prin analogie, pădurea să încurce cărările lupilor —, nu aruncau gunoiul din casă, nu împrumutau lucruri, nu coseau, nu torceau, nu țeseau, nu împleteau.

În schimb, practicau gesturi apotropaice cu valoare simbolică: legau gura lupului prin încleștarea dinților metalici ai pieptenilor de scărmănat lână sau chinuiau gura sobei, cu credința că astfel îi astupă ochii și îi închid puterea de a face rău.

O mare parte dintre aceste sărbători și ritualuri arhaice au fost, în timp, canonizate. Prin canonizare, Filipii au preluat numele Sfântului Apostol Filip, fapt ce explică transferul de sacralitate al unor divinități precreștine asupra figurii creștine. În mentalul popular, Filipii devin astfel „sfinți”, fără a-și pierde însă funcțiile mai vechi.

Răspunsurile țăranilor la chestionarele întocmite de Th. D. Speranția la începutul secolului al XX-lea sunt grăitoare: Filipii sunt imaginați ca sfinți însărcinați de Dumnezeu cu paza vitelor, ca apostoli aruncați într-o groapă cu lupi și scăpați nevătămați, ca frați rătăcitori, zdrențăroși, capabili să schimonosească pe cei care nu le țin zilele. În mediul pastoral, Filipii erau ținuți atât de femei, cât și de bărbați, iar uneori numărul zilelor respectate era corelat cu numărul vitelor din gospodărie.

În imaginarul colectiv, Filipii apar și ca divinități răzbunătoare, ce pedepsesc încălcarea interdicțiilor. Legendele vorbesc despre femei mâncate de lupi sau mușcate pentru că au îndrăznit să lucreze în zilele oprite, relatări cu o puternică funcție exemplară și disciplinatoare.

În culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii apar însă și ca zei protectori ai casei, asemănători unui lar domesticus. Pentru a le câștiga bunăvoința și pentru a-și apăra gospodăria „de foc, de lupi, de șerpi”, femeile atârnau o secure de lemnul coșului casei, unde o lăsau până la sfârșitul lunii ianuarie, când se încheiau zilele Filipilor.

Interesant este că sărbători similare, cunoscute drept „zilele lupului”, sunt atestate și în spațiul balcanic (Serbia, Macedonia sau Bulgaria), unde apar aceleași interdicții legate de tors, foc, cenușă și „gura” animalului. Aceste paralele sugerează un fond ritual comun, vechi, precreștin, care traversează granițele și confirmă importanța lupului ca animal liminal, periculos și sacru deopotrivă.

În concluzie, după regiune, Filipii sunt considerați sfinți mai mari peste toate fiarele sălbatice, zei ai casei, patroni ai lupilor sau chiar întruchipări ale acestora. Cert este că „zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele țării până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, ele mai supraviețuiesc sporadic, mai ales în mediul păstoresc, ca ecou al unui timp în care omul negocia ritualic conviețuirea cu fiara.