Copiii care cresc intr-un mediu in care sunt criticati ...

 

Copiii care cresc într-un mediu în care sunt criticați excesiv, neglijați emoțional, abuzați sau în care nu se simt suficient de văzuți și de importanți, dezvoltă, cu timpul, anumite strategii de supraviețuire. Aceste strategii îi ajută să facă față suferinței și să găsească un mod de a se simți în siguranță într-un mediu care nu le oferă siguranță.

Însă aceeași rană poate duce la adaptări complet diferite. Unii copii învață că singura cale de a fi acceptați este să pună nevoile celorlalți pe primul loc, să se „supună”. Devin atenți la stările emoționale ale părinților, la orice semn de tensiune, învață să simtă ce vrea celălalt înainte ca acesta să spună. Devin, astfel, hipervigilenți, flexibili, mereu dispuși să se adapteze.

Alți copii învață exact opusul: că siguranța vine din control. Pentru ei, a avea control asupra oamenilor și situațiilor din jur devine o strategie de supraviețuire. Ajung să fie rigizi, cu o nevoie accentuată de a avea dreptate și de a conduce relațiile. Nu pentru că ar fi „răi” sau abuzivi prin natura lor, ci pentru că, la un moment dat, acesta a fost singurul mod prin care au reușit să se simtă în siguranță.

Aceste două tipuri de oameni ajung, adesea, să se întâlnească în relații. Și nu este o coincidență. Este dinamica clasică dintre narcisist și codependent. Fiecare pare să ofere exact ceea ce îi lipsește celuilalt: unul are nevoie de atenție și validare, celălalt e obișnuit să ofere exact asta, unul vrea să fie în centrul atenției, celălalt este obișnuit să se pună pe locul doi, unul preia controlul, celălalt cedează. Cel puțin la început, lucrurile par să funcționeze.

Problema este că, pentru cineva care a crescut într-un mediu haotic sau imprevizibil, aceste comportamente nu ies în evidență ca fiind problematice. Intensitatea emoțională, oscilațiile, criticile subtile sau momentele de răceală sunt recunoscute ca fiind „normale”. Sistemul nervos nu semnalează pericolul, pentru că nu percepe că ar fi ceva periculos. Recunoaște, în schimb, o dinamică pe care a mai trăit-o.

De aceea, atracția sau senzația că „mă simt ca acasă” nu sunt criterii suficiente pentru o relație sănătoasă. Ele vorbesc mai degrabă despre ce ți-a fost familiar în trecut, nu despre ce îți oferă siguranță și echilibru în prezent.

Iubirea nu ar trebui să se simtă ca o luptă pentru supraviețuire. Nu ar trebui să te facă să te întrebi constant dacă ești suficient de bun, dacă ai făcut destul sau dacă meriți să fii acolo. Dacă o relație îți activează aceleași emoții pe care le simțeai în copilărie – nesiguranță, teamă, nevoia de a fi mereu atent la reacțiile celuilalt – nu este vorba despre compatibilitate, ci despre repetarea unui tipar vechi. Iar din momentul în care începi să vezi această diferență, devine posibil să alegi altfel.