Botezul la tătari – Sunnet
Îmi amintesc încă din copilărie, cu o surprinzătoare claritate, o zi relativ mohorâtă în care, ieșind la joacă, nu am găsit pe nimeni din cartierul nostru, unde copiii erau amestecați – români și tătari deopotrivă.
În schimb, undeva în partea de jos a cartierului, acolo unde locuiau numai tătari, zăream un grup de copii veseli, toți îmbrăcați în robe albe, cu un fel de pălărioare ciudate pe cap. În mâini purtau fiecare câte un fel de „corn al abundenței” din carton, asemănător celor pe care le primesc copiii în Vest în primul an de școală, pline cu dulciuri și rechizite.
Cred că un camarad de joacă, care mi s-a alăturat puțin mai târziu, m-a lămurit despre ce era vorba: erau copii musulmani, tătarii din partea de jos a cartierului, care fuseseră „botezați”. Știind, în linii mari, despre ce este vorba, nu i-am invidiat prea tare, dar mi-aș fi dorit să înțeleg mai bine ce semnifica acea costumație deosebită și ce daruri primeau cu acea ocazie.
Peste decenii, iată că prietenul meu Temungin Ismail mă lămurește prin epistola sa de mai jos. Fără detalii tehnice nenecesare, el povestește pur și simplu cum a trăit acest ritual, considerat de mine, cândva, din imaginație, drept traumatic.
°°°
Sunnet – circumcizia
Până la vârsta adolescenței sau a împlinirii vârstei de 18 ani, cel mai important reper de vârstă din viața unui tânăr musulman tătar, trăitor în România predecembristă, era sunnetul – „botezul”, termenul echivalent folosit în limba română.
Terminasem clasa I (anii ’70) și reușisem să-mi pun cât de cât în ordine pronunția și exprimarea în română. Nu mai confundam atât de des cuvintele, dar încă mai scăpau. De pildă, îl întrebam pe colegul meu de mahala(cartier), Aurel:
— „Yarna ieși la joacă?”
În înțelegerea mea tătărească, adaptată limbii române, traducerea ar fi trebuit să fie: „Mâine ieși la joacă?” Dar „yarın” în tătară înseamnă „mâine”, iar amestecând limbile ieșea: „iarna ieși la joacă?” Era primăvară, iar Aurel mă privea ciudat, probabil gândind: „Ce zice ăsta, mă? M-o fi pârât la mama că înjur de p----ă? Să ies la joacă tocmai iarna viitoare?" Las’ că mâine îi dau un ou roșu să ciocnim (era Paște), știu că-i place și poate tace…
Până să încep clasa a II-a, eram „programat” să intru oficial în lumea musulmană prin sunnet, adică circumcizia. Între noi, copiii, înainte de actul circumciziei, exista o singură întrebare:
— „A plâns?”
Auzisem că la unii doare mai tare, la alții mai puțin. Cel care nu plânsese era ridicat la rang de viteaz și respectat, pentru că se știa: sunnetul era foarte dureros. Sunnetul este descris pe larg în diverse lucrări; eu însă voi vorbi doar despre trăirile și spaimele unui copil tătar de 8 ani.
După plimbarea tradițională cu căruța, plină de copii, prin Techirghiol și Eforie, am fost debarcat acasă. Prietenii și colegii de mahala au fugit care încotro, speriați, prin curțile lor, de teamă să nu fie „agățați” și ei la sunnet. Se știa că circumcizia se făcea fără anestezie, pe viu. De aceea întrebarea „a plâns?” era esențială: cei fără lacrimi erau viteji, demni de laudă.
Eram îmbrăcat într-o robă albă, fără pantaloni dedesubt, cu o tocă de prinț pe cap. Eram tare mândru. Am fost ademenit în camera de oaspeți, plină de bărbați. Pe jos era întinsă o folie de celofan. Atunci m-a cuprins panica. Stăteam în picioare, în mijlocul camerei, pe celofan. Am fost prins de picioare, de brațe, de trup — imobilizat complet de bărbații din jur. Eram gol de la brâu în jos.
Se recitau în cor versete din Coran, iar sunnetci-ul și-a început munca sacră. Nu auzeam decât zgomotul picăturilor de sânge care cădeau pe celofanul de sub mine. Tot ce vedeam în fața ochilor se „înroșise” de durere. M-am lăsat în voia sorții, dar nu am plâns. Asta îmi doream.
Durerea s-a domolit odată cu dua, rugăciunile recitate în cor de bărbații participanți la ritual. Mi se dăduse înainte o jumătate de pastilă de diazepam. Actul circumciziei a fost scurt, făcut profesionist de nea Servet, frizerul — un om blând, charismatic, chiar arătos.
Diazepamul nu și-a făcut efectul, pentru că imediat după circumcizie au început dauls, zurnaua, acordeonul și daireaua să-și arate puterile magice. În ritmuri specifice, brutal orientale, începea toy-ul, sunnet toy — adică „nunta de botez”. Cântau renumiții Frații Cocoș, cu discuri de mare succes la Electrecord. Eu, in semitransa dar foarte
receptiv si zâmbareț la gramajoara de bani ce se aduna in toca mea de prinț asezata lingă mine in pat!
Afara tocmai se cânta "Alisimin Kaşları Kara",o melodie pe care nu stiu cum am tinut-o minte și bine am facut pentru ca o duc la nivelul unui blues al lui B.B.King ,"The thrill is gone!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu