SUNTEM COPIII PĂRINȚILOR CARE NU AU FOST LA TERAPIE

Suntem copiii celor care au făcut tot ce-au putut cu ceea ce aveau.

Am crescut între tăceri care ascundeau lucruri ce nu s-au spus niciodată, între reguli ce nu puteau fi puse la îndoială și emoții înăbuşite până la dispariție.

Am învăţat să citim gesturi mai degrabă decât cuvinte, să supraviețuim în incertitudinea a ceea ce nu era rostit și să găsim sens în lucruri care, pentru ei, nu aveau nici măcar un nume.

Nu e vorba să le judecăm nivelul de conștiință, ci să înţelegem că fiecare generație poartă greutatea propriei istorii, că și părinții noștri au fost copii ai unui timp în care vulnerabilitatea era un lux, iar introspecția - un drum aproape neştiut. Ei au crescut într-o lume în care rănile nu erau numite, doar îndurate. În care limitele erau fie rigide, fie inexistente. În care iubirea se arăta prin sacrificii, nu prin cuvinte.Şi totuşi, iată-ne. Învățând să punem în cuvinte ceea ce ei n-au putut spune. Să recunoaştem fricile care ne-au fost transmise fără vină. Să ne permitem să simțim fără teamă de judecată. Pentru că a vindeca nu înseamnă a învinovăţi, ci a înțelege că ceea ce am primit a fost tot ce-au știut ei să ne dea. Înseamnă să privim cu compasiune spre povestea lor și cu responsabilitate spre a noastră.

Suntem copiii părinților care nu au fost la terapie, dar am ales un drum diferit. Ne revine misiunea de a transcende ce-am învățat, fără să disprețuim. Să construim fără să distrugem. Să onorăm fără să repetăm. Să acceptăm că nu putem schimba trecutul, dar putem transforma ecoul lui în viața noastră. Să ne îmbrățișăm rănile cu tandrețe, să le transformăm în surse de înţelepciune și să ne permitem să fim, cu fiecare pas, generația care deschide drumul către noi forme de iubire, de viață, de prezenţă, de A Fi.