Cine transformă atacul în logică și durerea în ridicol nu e capabil de comunicare, doar de dominare.

Cine transformă atacul în logică și durerea în ridicol nu caută apropiere, ci încearcă să recâștige rapid o formă de control care îl protejează de propria dezorganizare internă.

Această reacție nu indică o capacitate matură de relaționare, ci mai degrabă o defensivă sofisticată, prin care prezența celuilalt este transformată în amenințare, iar nevoia acestuia este reinterpretată ca exces, instabilitate sau presiune nejustificată. Într-o astfel de dinamică, empatia și compasiunea nu sunt trăite ca o formă de conexiune, ci ca un potențial risc de dezintegrare personală, care trebuie ținut la distanță prin orice mijloc, fie el ironie, superioritate morală, apel la raționalitate sau chiar retragere strategică.

De foarte multe ori, acest mecanism nu apare doar în cupluri, ci se instalează în orice relație unde o parte vine cu o suferință reală, dar e întâmpinată de o altă parte care nu are disponibilitatea sau resursele interne să rămână prezentă în fața acestei suferințe fără să o nege, să o minimizeze sau să o deformeze. Așa sunt părinții care le cer copiilor lor să nu plângă “fără motiv”, prietenii care îți spun că exagerezi și că totul este doar în mintea ta, colegii care te acuză că ești prea sensibil sau partenerii care, în loc să asculte, ridică o baricadă invizibilă de replici detașate și aparent logice, care ascund doar teama lor profundă de neputință și de implicare emoțională reală.

Sunt oameni care nu știu să răspundă emoției decât cu superioritate.

Sunt oameni care râd de ceea ce nu înțeleg.

Sunt oameni care transformă atacul în logică și durerea în ridicol găsind alinare doar în dialogurile pe care simt că pot să le câștige Dialogul”câștigat”, oferă o iluzie a vaporizării personale, în timp ce de fapt dezbină și ne deconectează de la sursele noastre de înțelegere și comunicare autentică.

Din punct de vedere neurologic, creierul uman asociază încă din copilărie conexiunea autentică cu un anumit tip de siguranță emoțională, care nu poate fi înlocuită cu raționamente sau distanțare intelectuală. Atunci când această siguranță nu a existat sau a fost intermitentă, sistemul nervos învață să se protejeze nu prin apropiere, ci prin dominare subtilă, prin negarea suferinței celuilalt sau prin recodificarea ei într-o provocare la care trebuie răspuns defensiv, cu superioritate sau cu dispreț. Ceea ce ar fi trebuit să fie un spațiu de întâlnire devine astfel un câmp de luptă în care fiecare încearcă, mai mult sau mai puțin conștient, să nu piardă controlul asupra propriului sine fragil.

Iubirea matură nu este despre a înțelege perfect, ci despre a putea rămâne lângă cineva fără a simți nevoia să corectezi, să repari, să demonstrezi că știi mai bine sau că simți mai puțin. Este despre a putea tolera disconfortul celuilalt fără a te grăbi să-l transformi în raționament, despre a putea duce intensitatea emoției fără să o reduci la ceva ilogic sau disproporționat. În toate relațiile care au sens, în cele de prietenie , în relația cu un copil, într-un parteneriat , într-o relație terapeutică sau chiar într-o comunitate în care oamenii învață să se asculte cu adevărat, ceea ce contează nu este coerența perfectă a mesajului celuilalt, ci curajul de a-i permite acelui mesaj să existe, în forma lui brută, fără a fi în forme convenabile.

Acolo unde nu e loc pentru umanitatea celuilalt, nu mai vorbim despre relație, ci despre condiționare, despre performanță, despre supraviețuire, iar supraviețuirea, oricât de sofisticat ar arăta costumul ei exterior, nu e niciodată un spațiu sigur pentru iubire, compasiune, empatie și înțelegere.

Toate reacţiile:

204204