Travaliul despărțirii (separării)

 Despărțirea se trăiește ca un doliu. Chiar dacă omul este viu. Chiar dacă îl vezi mergând pe stradă. Chiar dacă respiră undeva, sub același cer. Pentru că nu moare trupul. Moare legătura. Moare obișnuința de a spune „noi”. Moare siguranța. Moare planul făcut în doi. Și rămâne un gol care nu se vede la radiografie, dar apasă pe piept mai tare decât orice boală.

Despărțirea nu e doar o decizie. E o amputare sufletească. E șocul de a nu mai avea cui să trimiți primul mesaj. E liniștea care urlă în casă. E cana de cafea care rămâne singură pe masă. E patul care pare prea mare. E amintirea care vine fără să ceară voie. Și fiecare loc în care ați fost împreună devine un muzeu al unei iubiri care nu mai există.

La fel ca în doliu, treci prin negare: „Poate se întoarce.” Apoi prin furie: „Cum a putut?” Apoi prin vină: „Poate e din cauza mea.” Apoi prin tristețe adâncă, care te stoarce de putere. Și, într-un târziu, prin acceptare. Dar acceptarea nu înseamnă că nu mai doare. Înseamnă doar că înveți să trăiești cu rana.

Despărțirea te obligă să îngropi vise. Să înveți să mergi singur pe un drum pe care îl credeai al vostru. Să te redescoperi fără oglinda celuilalt. Și, paradoxal, din toată această moarte interioară poate începe o altă viață. Mai conștientă. Mai matură. Mai sinceră.

Pentru că uneori Dumnezeu nu ia un om din viața ta ca să te pedepsească, ci ca să te salveze. Alteori îți arată cât de mult ai iubit, tocmai prin cât de mult te doare. Iar durerea aceasta, dacă nu o lași să te înrăiască, te poate adânci. Te poate învăța compasiunea. Te poate face mai atent la sufletul tău și la al altora.

Despărțirea se trăiește ca un doliu. Dar, ca orice doliu, nu este sfârșitul vieții. Este sfârșitul unei etape. Și începutul unei lupte tăcute pentru a rămâne om, pentru a nu-ți pierde credința, pentru a nu-ți închide inima.

Iar dacă astăzi treci printr-o despărțire, să știi atât: faptul că doare înseamnă că ai iubit. Iar cine a iubit cu adevărat, nu a trăit degeaba.