NARCISISMUL - DINCOLO DE STIGMATIZARE

Am reușit să structurez un text pe care îl datoram de mult: NARCISISMUL din perspectivă psihanalitică.

Despre patologia narcisică s-au scris volume și pagini întregi, iar lumea internetului abundă în atacuri asupra acestei categorii de persoane tulburate. Oamenii au ajuns să eticheteze orice persoană rea, cu intenții ascunse, manipulativă, care se răzbună ori nu arată empatie ca fiind narcisistă. Total eronat. Această patologie e cu mult mai complexă și sper că am reușit să o schițez în articolul de mai jos.

Îmi propun să prezint în textul meu cauze și trăsături ale tulburării de personalitate narcisice așa cum le-au explorat marii psihiatri și psihanaliști Heinz Kohut & Glen Gabbard - două figuri valoroase în lumea psihiatriei și a psihologiei, care au lucrat în cabinet cu această tulburare.

Mi-aș dori să se diminueze/rărească eticheta ”monstruozității” puse prea lejer și dur în ziua de azi chiar și de către psihologi – care (oare chiar neintenționat și fără scopuri de marketing?) gratifică și seduc ”victimele” narcisismului făcând din patologia narcisică un soi de grotesc demn de ars pe rug, stigmatizând teribil și uitând că indiferent de tulburarea psihică trebuie să existe măcar un minim respect pentru ființa umană.

Consider necesar ca măcar în acest domeniu să privim mai complex, mai profund asupra acestei patologii, care (precum toate celelalte) arată o suferință (lipsă) profundă în dezvoltarea timpurie. Nimeni nu a DECIS să devină așa!

***

În viziunea lui Kohut narcisismul nu reflectă „prea mult“ dintr-un libido investit în sine însuși (nu consideră că există prea multă iubire de sine). Din contră, tulburarea primară este rezultatul unei prea puține dezvoltări a structurilor narcisice sănătoase, o perturbare a procesului normal de dezvoltare.

Glen O. Gabbard, unul dintre cei mai importanți psihiatri și psihanaliști contemporani, vede narcisicii ca fiind extrem de nesiguri pe propriile capacități de a iubi/a fi iubiți, având nevoie de validare externă pentru a se ”hrăni” cu un obiect idealizat, care să nu-i umilească ori batjocorească vreodată. Căutarea celor care le pot aduce admirație și empatiza cu nevoile lor este o necesitate care va provoca inevitabil dezamăgiri profunde. Defensele acestei patologii încearcă să evite suferința cauzată de vidul interior, însă în realitate toți acești indivizi suferă profund, fiind nefericiți sau chiar ”disperați”.

Asemenea lui Kohut, Gabbard subliniază că narcisismul nu se reduce la „prea multă iubire de sine”, ci, de fapt, ascunde o incredibilă fragilitate emoțională, incertitudini profunde și un sentiment de inutilitate.

Deși pacienții narcisici par adesea să se situeze în centrul evenimentelor, ei funcționează într-un soi de ”carapace” psihologică menită să îi distanțeze de implicarea emoțională și de riscul de a fi răniți. Nu reușesc să se contecteze emoțional cu un celălalt, pentru că se raportează la altul ca la o extensie proprie, necesară: o anexă utilă a Sinelui. Eul lor e prea fragil pentru a face față frustrărilor sau ”atacurilor” resimțite subiectiv.

***

Dacă ești într-o relație cu un astfel de partener, ești adult și răspunderea pentru o viață mai bună îți aparține. Nu te forțează nimeni să salvezi, tolerezi sau iubești un astfel de om. Consider că propriul proces terapeutic te va ajuta mult. Iar a te simți o victimă a unui ”narcisist” nu îți va aduce real nimic transformator. Mai degrabă întreabă-te dacă nu cumva partenerul/partenera/șeful/șefa/colegul/colega îți atinge răni mai vechi, create în propria familie – de multe ori, acolo a început rana sângerândă.