Dinții sunt singura parte a corpului uman care nu se poate vindeca singură

 Dinții sunt singura parte a corpului uman care nu se poate vindeca singură. Dacă îți rupi un os, corpul îl „sudează” la loc. Dacă te tai la piele, rana se închide. Dar smalțul dinților, deși este cea mai dură substanță din organism (mai dură decât oțelul la compresie), nu este un țesut viu. Celulele care produc smalț mor imediat ce dintele erupe din gingie. De aceea, o carie nu se va repara niciodată natural; corpul nu mai are „meșterii” necesari pentru a repara zidul de smalț odată ce a fost spart.

Motivul durității extreme a smalțului este compoziția sa minerală pură, fiind constituit în proporție de 96% din hidroxiapatită, un fosfat de calciu cristalin. Această structură densă, organizată în prisme microscopice, este concepută să reziste la presiuni enorme de mestecare, de până la câteva zeci de kilograme forță pe centimetru pătrat. Însă, prețul plătit pentru această rezistență mecanică este lipsa vaselor de sânge și a nervilor în stratul exterior, ceea ce îl face biologic inert și incapabil de regenerare celulară.

Imediat sub smalț se află dentina, un strat care, spre deosebire de carapacea exterioară, are o oarecare vitalitate. Dentina este străbătută de milioane de tubuli microscopici care comunică direct cu nervul dintelui. Deși dentina nu poate „crește” la loc un dinte întreg, ea are un mecanism defensiv limitat: poate produce dentină secundară pentru a proteja nervul de iritații, dar acest proces este lent și ineficient în fața unei carii care avansează rapid.

Nucleul dintelui, numit pulpă dentară, este singura parte cu adevărat vie, plină de vase de sânge și terminații nervoase. Problema anatomică majoră este că această pulpă moale este închisă într-o cameră rigidă. Când un organ obișnuit se infectează, se umflă pentru a permite celulelor imunitare să lupte. Dintele nu se poate umfla din cauza pereților duri, așa că presiunea internă crește rapid, comprimând nervii și cauzând acele dureri insuportabile specifice problemelor dentare.

Deși nu se pot repara singuri, dinții beneficiază de un sistem de întreținere extern prin intermediul salivei. Saliva este o soluție saturată de calciu și fosfat care spală permanent dinții. Ea are capacitatea de a remineraliza smalțul la nivel microscopic. Dacă atacul acid este slab, mineralele din salivă se depun în zonele poroase, „cimentând” fisurile invizibile, dar acest proces nu poate umple o gaură fizică deja formată.

Inamicul principal al smalțului nu este duritatea alimentelor, ci chimia. Bacteriile din gură transformă zaharurile în acizi. Acești acizi dizolvă cristalele de hidroxiapatită într-un proces numit demineralizare. Este o luptă chimică continuă: de fiecare dată când mâncăm dulce, pH-ul gurii scade și smalțul începe să se dizolve; saliva încearcă apoi să neutralizeze acidul și să repună mineralele la loc.

Un aliat extern important în această ecuație este fluorul. Acesta nu doar protejează, ci modifică structura chimică a dintelui. Ionii de fluor înlocuiesc o parte din ionii din structura smalțului, transformând hidroxiapatita în fluoroapatită. Acest nou compus este mult mai stabil și mai rezistent la dizolvarea acidă decât smalțul original cu care ne-am născut, funcționând ca o armură chimică superioară.

Din perspectivă evolutivă, dinții noștri nu au fost proiectați pentru dieta modernă bogată în carbohidrați rafinați și zaharuri. Strămoșii noștri aveau probleme cu uzura mecanică a dinților din cauza mâncării dure, dar cariile erau mult mai rare. Schimbarea drastică a alimentației a depășit capacitatea naturală de protecție a salivei, făcând igiena artificială (periajul) o necesitate absolută pentru supraviețuirea dentiției.

Tartrul, acea depunere dură de pe dinți, este de fapt o „fosilizare” a plăcii bacteriene. Când bacteriile nu sunt îndepărtate, ele formează colonii care se calcifiază sub acțiunea mineralelor din salivă. Odată format, tartrul devine o suprafață rugoasă ideală pentru alte bacterii, accelerând procesul de distrugere a gingiei și a osului, demonstrând că un dinte sănătos depinde și de sănătatea țesuturilor moi din jur.

Știința modernă caută soluții de biomimetică pentru a rezolva această limitare biologică. Cercetătorii experimentează cu celule stem și geluri speciale care ar putea stimula regenerarea dentinei sau chiar a smalțului în viitor. Până atunci însă, rămânem cu realitatea biologică strictă: avem o singură șansă pentru fiecare dinte permanent, iar odată ce structura sa cristalină este compromisă, doar intervenția artificială o mai poate salva.