Legenda Spolocanilor – între iertare și încercare

Se spune că în noaptea dinspre Lunea Curată, când satul adoarme mai devreme și focurile din sobe ard domol, prin ulițe trec Spolocanii.

Unii bătrâni jură că sunt fete tinere, cu părul lung și ochii limpezi, mergând înaintea Maicii Domnului. Nu vorbesc tare. Nu bat la porți. Doar șoptesc rugăciuni pentru păcatele oamenilor, cerând iertare pentru cei care intră în post cu inimă frântă. Unde pașii lor ating pământul, se spune că se așterne liniște.

Alții spun însă altceva.

Că Spolocanii sunt babe capricioase, cu ochi iscoditori, care intră prin gospodării nevăzute și caută urme de „dulce” pe linguri, pe oale, în colțul mesei. Că îi încearcă pe oameni. Pe cei nepăsători îi împing la ceartă, la lene, la bârfă. Iar pe cei hotărâți îi lasă în pace.

Într-un sat de la poalele dealurilor, trăia Ilinca, o femeie vrednică, dar aprigă la mânie. Într-un an, în Lunea Curată, a spălat toate vasele și a pus deoparte lingurile de dulce. A măturat curtea, a aerisit casa și a aprins candela.

Dar nu și-a curățat inima.

În aceeași zi, a mers la șezătoarea femeilor. Era un obicei vechi: se adunau, torceau și spuneau că o fac „pentru ca să crească înaltă cânepa”. Unele gustau dintr-un păhărel, râdeau, povesteau. Se spunea că dacă Spolocanii trec prin sat și văd femeile adunate, pot scurta Postul cu o zi – ca o îngăduință pentru slăbiciunea omenească.

Ilinca a râs tare în seara aceea. A vorbit de rău o vecină. A spus că postul e pentru cei slabi.

Când s-a întors acasă, vântul bătea ciudat. Candela se stinsese. În liniștea casei, i s-a părut că aude pași ușori pe prispă.

A deschis ușa. Nimeni.

Dar dimineața, când a vrut să frământe pâinea de post, aluatul nu creștea. Cânepa din grădină, peste vară, a rămas mică și subțire. Iar liniștea n-a mai coborât în casa ei multă vreme.

Bătrâna Maria, cea mai înțeleaptă din sat, i-a spus doar atât:

„Spolocanii nu se uită la oale. Se uită la inimă.”

În anul următor, Ilinca a început altfel. A mers la sora cu care nu vorbea. A cerut iertare. La șezătoare a tors în tăcere și a pus mai puțin preț pe râsete și mai mult pe pace. A înțeles că întâlnirile nu sunt păcat, dacă sunt curate. Că băutura nu e blestem, dacă nu naște dezordine. Că postul nu e despre interdicții, ci despre cumpătare.

Și atunci, în noaptea Lunei Curate, a simțit din nou pași pe prispă.

De data aceasta, candela a ars mai puternic.

Unii spun că Spolocanii sunt îngeri ai iertării.

Alții că sunt umbre ale conștiinței.

Dar poate că sunt amândouă.

Pentru că în fiecare Lunea Curată, fiecare om este încercat:

nu în cât mănâncă,

ci în cât iartă,

nu în cât renunță,

ci în cât se schimbă.

Și poate că adevărata scurtare a Postului nu este o zi în minus,

ci o inimă care se luminează mai repede.