Legenda lui Dragobete – Zeul tinereții și al iubirii curate

Se spune că demult, pe când codrii României erau mai deși, iar izvoarele șopteau tainele pământului, trăia un flăcău frumos cum nu mai fusese altul. Îl chema Dragobete.

Era fiul Babei Dochia, dar spre deosebire de asprimea mamei sale, el avea suflet blând și ochi luminoși ca cerul de primăvară. Când pășea prin pădure, mugurii plesneau, iar păsările începeau să cânte mai aprins.

Oamenii spuneau că Dragobete nu era doar un fecior, ci o putere a naturii – un duh al iubirii și al tinereții.

Ziua în care păsările se logodesc

În fiecare an, la sfârșit de februarie, Dragobete cobora din munți și străbătea satele. Atunci, păsările cerului își făceau cuiburi și se „logodeau”. De aici s-a născut credința că ziua lui este ziua îndrăgostiților la români.

Fetele și flăcăii ieșeau la câmp, culegeau flori de primăvară și alergau prin poieni. Dacă un băiat prindea o fată și ea îl plăcea, îl săruta în văzul soarelui – iar sărutul acela era semn de legământ pentru tot anul.

De atunci a rămas vorba:

„Dragobetele sărută fetele.”

Dar nu era un sărut de joacă. Era promisiune, curăție și început.

Povestea Ilenei și a lui Andrei

Într-un sat de la poalele munților, trăia o fată pe nume Ilena. Era frumoasă, dar sfioasă. Îl iubea în taină pe Andrei, fecior harnic și drept, dar nu avea curaj să-i spună.

În ziua de Dragobete, satul a ieșit în poiană. Râsete, cântec și alergare. Andrei s-a apropiat de Ilena și i-a spus:

— Dacă te prind, rămâi a mea până la primăvară?

Ilena a fugit, dar nu prea tare. Inima îi bătea ca o pasăre prinsă în palmă. Andrei a ajuns-o sub un cireș înmugurit. Soarele strălucea, iar vântul aducea miros de pământ reavăn.

S-au privit o clipă. Și fără cuvinte, Ilena l-a sărutat.

Se spune că în acel moment, Dragobete a zâmbit din înalt și a binecuvântat iubirea lor. Peste ani, Ilena și Andrei s-au căsătorit, iar în casa lor nu s-a stins niciodată dragostea.

Puterea zilei

Bătrânii spun că cine nu sărbătorește Dragobetele rămâne fără iubire în suflet tot anul. Fetele își puneau busuioc sub pernă, iar băieții își făceau jurăminte de credință.

Nu era doar o zi a îndrăgostiților. Era ziua în care natura și inima omului băteau în același ritm.

Dragobete nu aducea doar iubire între doi oameni, ci și împăcare, voie bună și început de primăvară.

Ce ne învață legenda?

Dragobete ne amintește că iubirea nu trebuie împrumutată din alte părți. Ea există în tradiția noastră, în cântecele noastre, în obiceiurile satului românesc.

Este iubirea curată, care începe cu un zâmbet, se întărește prin respect și rămâne prin credință.

Iar când păsările își fac cuiburi și mugurii plesnesc în soare, poate că undeva, printre ramuri, Dragobete încă veghează.

Pentru că primăvara începe întâi în inimă.