Ritualuri. Nunțile de altă dată

 Pe vremuri, nunta la sat nu începea în ziua cununiei. Începea cu mult înainte, cu o neliniște care se așeza peste gospodărie ca un miros de fum bun. Cu săptămâni înainte, femeile știau. Nu le spunea nimeni exact când să înceapă, dar știau. Se adunau seara, după ce se lăsa întunericul, cu basmalele strânse la ceafă și mâinile deja obosite de ziua de muncă. Noaptea era pentru nuntă.

În bucătăria mică sau în șopron, la lumina unui bec chior sau a lămpii, se desfăceau verze, se toca ceapa mărunt, se amesteca carnea cu o răbdare care nu se învață, se moștenește. Sarmalele nu se făceau repede. Se făceau cu vorbă puțină și cu povești vechi, spuse pe jumătate, printre suspine și râsete scurte. Femeile stăteau pe scăunele joase sau direct pe lăzi, cu șorțurile pline de făină, grăsime, viață.

Cu câteva zile înainte, se tăiau păsările. Găini, rațe, uneori gâște. Nimic nu era risipit. Totul avea un rost. În ajun, dacă era nuntă mare, se tăia și porcul, chiar dacă nu era iarnă. Carnea se porționa, se săra, se punea la odihnit. Afară, cuptorul de lut era încins de dimineață. Lemnele trosneau încet, iar mirosul de fum se amesteca cu cel de pâine, de friptură, de viață așezată.

Bărbații pregăteau mesele. Scoteau scândurile, puneau caprele, întindeau mese lungi, crude, fără fețe elegante, dar drepte. Peste ele veneau fețe de masă țesute în casă, unele păstrate doar pentru astfel de zile. Ograda se transforma. Nu mai era loc de găini sau de treburi mărunte. Era loc de oameni, de pahare, de râsete, de plâns.

Mireasa nu era lăsată singură nicio clipă. Dimineața, femeile intrau în camera ei ca într-un ritual. O spălau, o pieptănau, o îmbrăcau încet. Rochia nu era neapărat albă ca zăpada, dar era curată, călcată, cu miros de busuioc și levănțică. Împrogodirea era momentul cel mai greu. Basmaua sau voalul se așezau cu gesturi sigure, dar ochii femeilor trădau emoția. Se știa: fata nu mai e fată. Pleacă din casa părinților.

În curte, muzica începea fără grabă. O vioară, un acordeon, uneori doar o tobă și o voce. Nu era nevoie de boxe sau program. Lumea știa când să danseze, când să stea, când să tacă. Se mânca mult și bine. Sarmale care nu se terminau, friptură care trecea din mână în mână, pâine ruptă, nu tăiată.

Noaptea, mesele rămâneau pline, chiar și când oamenii oboseau. Nimeni nu strângea totul imediat. Era un semn de belșug, de noroc. Copiii adormeau pe bănci, cu capul pe genunchii mamelor. Bătrânii stăteau mai în spate, priveau și spuneau încet: „Așa a fost și la noi.”

Nunta la sat nu era un eveniment. Era o trecere. A unei fete, a unei familii, a unei case. Și poate de aceea, în amintire, pare că ținea mai mult, că era mai adevărată. Pentru că nu se făcea pentru poze, ci pentru sat, pentru rânduială, pentru viață.

Și azi, dacă întrebi o bătrână cum era, nu o să-ți spună despre muzică sau rochie. O să-ți spună despre sarmalele făcute noaptea, despre cuptorul încins, despre mesele din ogradă și despre liniștea care venea după, când toți plecau și rămânea doar mirosul de fum și sentimentul că s-a făcut ceva așa cum trebuie.