Judecata după aparențe.......

 Am auzit recent o discuție purtată de câteva persoane simandicoase care la vederea mea m-au invitat să le explic de ce multe persoane cu dizabilități au un aspect dezagreabil.

În loc de răspuns le-am făcut rezumatul poveștii de mai jos:

„A fost odată, într-un sat așezat la poalele unor munți bătrâni, un olar vestit pe nume Teodor. Mâinile lui, aspre și crăpate de muncă, dădeau viață lutului, transformându-l în cele mai frumoase și căutate vase din tot ținutul.Într-o zi, la atelierul lui a venit un tânăr învățăcel din orașul vecin. Băiatul era inteligent, dar avea o slăbiciune: judeca totul după aparențe. În timp ce privea prin atelier, ochii i-au căzut pe un colț întunecat, unde se aflau câteva vase ciudate. Unul era strâmb, altul avea suprafața zgrunțuroasă și plină de noduri, iar al treilea părea crăpat și asimetric. Tânărul a strâmbat din nas și a spus cu dispreț:

— Meștere Teodor, de ce ții aceste vase urâte și dezagreabile la vedere? Îți strică renumele! Sunt defecte, deformate și nu au nicio valoare. Ar trebui să le arunci!

Bătrânul olar a zâmbit cu blândețe, fără să se supere. S-a ridicat, a mers spre colțul întunecat și a luat vasul cel mai strâmb și mai colțuros.

— Vino cu mine în grădină, i-a spus tânărului.

Era o zi toridă de vară, iar soarele dogorea cu putere. În mijlocul grădinii se aflau mai multe flori rare, aduse de departe, care riscau să se usuce din cauza arșiței. Meșterul a luat o cană din lut fin, perfect șlefuită și pictată cu foiță de aur – cel mai scump vas din atelier – și a umplut-o cu apă rece din fântână. Apoi, a umplut și vasul cel strâmb și zgrunțuros cu aceeași apă. A lăsat ambele vase la soare, pe o masă de piatră, timp de două ceasuri. Când s-au întors, olarul i-a cerut tânărului să verifice apa. Băiatul a băut mai întâi din vasul cel frumos și poleit cu aur. Apa era caldă, aproape clocotită, de nebăut. Cana cea subțire și fină absorbise toată căldura soarelui. Apoi, tânărul a băut din vasul strâmb și colțuros. Spre uimirea lui, apa era la fel de rece, proaspătă și curată ca în clipa în care fusese scoasă din fântână. Lutul gros, modelat grosier și lăsat cu denivelări, crease o barieră perfectă împotriva arșiței, protejând viața din interior. Meșterul Teodor l-a privit în ochi pe tânăr și i-a spus:

— Vezi tu, băiatul meu, oamenii judecă adesea lumea doar cu ochii de carne. Ei numesc „urât” sau „dezagreabil” tot ceea ce nu se potrivește cu tiparul lor de perfecțiune. Dar Creatorul nu gândește ca oamenii. Uneori, El alege să pună cele mai mari daruri, cea mai curată înțelepciune și cele mai rezistente suflete în „vase” care par frânte, asimetrice sau greu de privit la suprafață. Aspectul lor exterior, care pe tine te sperie sau te respinge, este adesea rezultatul unei lupte grele cu o lume aspră, o armură care le-a protejat sufletul. Ei nu sunt dezagreabili; privirea ta este cea care nu știe să caute dincolo de lut. Caută întotdeauna apa vie din interior, nu poleiala de la suprafață!

Tânărul a lăsat capul în jos, rușinat. Din acea zi, nu a mai judecat niciodată valoarea unui om sau a unui lucru după chipul său, ci după sfințenia și utilitatea ascunsă în interior.”

Frumusețea „lutului” este trecătoare, cea a sufletului este eternă