Dependența de ecrane – chiar așa? Ce se ascunde de fapt în spatele ecranului

 

În multe familii și școli din România se repetă aceeași scenă:

„Nu se dezlipește de telefon”, „Dacă îi iau tableta, explodează”, „Nu mai are viață în afara jocurilor”.

E foarte ușor să numim asta „dependență de ecrane” și să transformăm ecranul în inamic.

Dar, din ce văd în practică și în lucrul cu sisteme educaționale din mai multe țări, în marea majoritate a cazurilor ecranul nu este problema – ci soluția cea mai la îndemână pe care copilul a găsit-o ca să facă față unei stări interioare dureroase.

---

Nu e doar un ecran – e un mecanism de protecție

La mulți copii, timpul petrecut în fața ecranului este, în esență, un mod de a se proteja:

undeva în interior există o credință dureroasă: „Nu sunt suficient de bun”, „Sunt singur”, „Nimeni nu mă vede cu adevărat”;

ca să nu simtă asta, copilul se retrage într-o lume unde se simte puternic, apreciat sau măcar mai puțin rănit: jocuri, videoclipuri, rețele;

pe termen scurt asta liniștește. Pe termen lung: somnul se dereglează, apare oboseala cronică, scad rezultatele la școală, apar tensiuni în familie – iar convingerea negativă se întărește: „Chiar nu sunt în stare de nimic”.

Uneori ecranul amortizează anxietatea, alteori plictiseala, singurătatea sau atmosfera tensionată de acasă.

Dacă vedem doar „câte ore stă pe telefon”, ratăm întreaga economie emoțională din jurul lui.

---

Un fenomen care depășește granițele

Tiparele acestea apar în forme foarte asemănătoare în multe țări din lume.

Oriunde te uiți vezi:

presiune emoțională mare asupra copiilor și adolescenților,

sisteme școlare solicitante, cu puțin spațiu real pentru emoții,

părinți obosiți, prinși între muncă, stres și vinovăție.

Nu e o „problemă românească” sau „israeliană” – e ceva ce ține de felul în care trăim azi.

Tocmai de aceea merită să vorbim nu doar despre ecrane, ci despre nevoile reale ale copilului – și cum putem construi un mediu, acasă și la școală, în care să nu fie obligat să se refugieze atât de mult în lumea digitală.

---

Instrumentul 1: schimbăm întrebarea – ce îi oferă ecranul copilului?

Înainte de „Cum reducem ecranele?” vine o întrebare mai importantă:

> „Ce primește copilul de la ecran și nu primește suficient din viața reală?”

Poate fi vorba de:

apartenență (joacă online cu prietenii, chat);

sentimentul de competență;

control într-o viață în care multe lucruri îi sunt impuse;

o pauză de la critică, comparații, certuri sau singurătate.

Și o nuanță importantă: nu orice joc online este o problemă.

În doze rezonabile, jocuri precum Roblox pot fi chiar o formă valoroasă de conectare socială: copilul își întâlnește prietenii după ore, construiesc împreună, cooperează, învață să se descurce în situații de frustrare în cadrul jocului.

Semnalele de alarmă apar atunci când:

jocul înlocuiește aproape orice altă activitate,

copilul se agață de orice contact online de parcă ar fi o relație profundă și imediată,

starea lui emoțională se schimbă brusc în funcție de joc,

somnul, școala și relațiile din viața reală încep să se prăbușească.

În acel punct nu mai vorbim doar despre „plăcerea de a juca”, ci despre un semnal îngrijorător legat de starea lui emoțională – și e nevoie de o explorare mai atentă.

Dacă nu înțelegem ce nevoie emoțională acoperă ecranul, orice limită bruscă va duce, de obicei, la revoltă, minciună sau închiderea copilului față de noi.

---

Instrumentul 2: un „contract al ecranelor” – clar, scurt și flexibil

Mulți părinți oscilează între două extreme:

interdicție totală → oboseală → renunțare completă.

Funcționează mai bine câteva reguli puține, dar clare:

stabilirea unui program vizibil: când, cât, în ce condiții se folosesc ecranele;

definirea momentelor și spațiilor „fără ecrane” (masa, somnul, temele, ieșirile de familie);

explicarea ideii că ecranul este o responsabilitate – nu un drept absolut, dar nici un „dușman” de demonizat;

oferirea a două variante între care copilul poate alege, pentru a păstra un minim sentiment de control.

Scopul nu este să „câștigăm” împotriva copilului, ci să-l ajutăm să-și împartă timpul între ecran și experiențe reale care îi cresc stima de sine, autonomia și relațiile.

---

Instrumentul 3: nu doar reducem ecranul – ci adăugăm viață în jurul lui

Dacă luăm un ecran și nu punem nimic în loc, golul creat va cere să fie umplut – de obicei, tot cu ecrane.

De aceea e esențial să construim insule de viață reală:

alegem împreună o singură activitate de început – ceva ce copilul acceptă „cât de cât”: un sport, gătit, o ieșire scurtă, întâlnirea cu un singur prieten;

coordonăm, pe cât posibil, familia și școala, ca să nu tragă în direcții opuse;

punem accent pe trăire, nu doar pe timp:

mai puțin „Bravo, ai stat două ore fără telefon”,

mai mult „Cum te-ai simțit la joaca de azi? Ce ai descoperit despre tine?”.

Cu cât există mai multe momente reale care merită trăite, cu atât copilul are nevoie mai mică să se ascundă complet în spatele ecranului.

---

Rolul școlii – un pilon central, nu un spectator

Sistemul educațional are un rol esențial, în orice țară, în construirea rezilienței și prevenirea situațiilor de risc.

În privința ecranelor, școala poate contribui prin lucruri relativ simple:

ore sau discuții ghidate despre viața digitală echilibrată – nu prin sperieturi, ci prin întrebări oneste: ce căutăm în online, ce primim și ce preț plătim;

ateliere scurte părinte–copil pentru realizarea unui „contract al ecranelor” acasă;

folosirea tehnologiei și ca instrument de creație și colaborare, nu doar ca mijloc de consum pasiv.

Scriu toate acestea din experiența mea de psiholog educațional care lucrează atât în cabinet, cât și în poziția de coordonare a unui serviciu psihologic într-o comunitate urbană. Nu ca să spun „așa trebuie făcut”, ci ca să ofer câteva repere care se repetă în multe contexte și care pot fi adaptate la realitatea fiecăruia.

---

În loc de încheiere – nu împotriva ecranelor, ci pentru o viață mai plină

Există cazuri de dependență reală, care cer intervenții specializate și intense.

Însă, în majoritatea situațiilor, ecranul este o pătură emoțională pe care copilul și-a tras-o singur peste răni nevăzute – cu mult înainte ca adulții din jur să înțeleagă cât de tare îl doare.

Când privim nu doar ecranul, ci și:

nevoile lui emoționale,

gândurile care îl sperie sau îl sabotează,

contextul familial și școlar,

trecem de la întrebarea:

„Cum luăm copilului telefonul?”

la întrebarea mult mai importantă:

„Cum construim o realitate în care are nevoie de telefon mai puțin?”

Dacă există interes, pot împărtăși exemple concrete: modele de „contract al ecranelor”, formulări pentru conversații delicate cu copii și părinți, și idei de intervenții la nivel de clasă sau școală.

—

Yoav Geva

Psiholog educațional

Manager al unui serviciu psihologic–educațional municipal, Israel