Când gândul întâlnește realitatea: cercul în care rămânem blocați în terapie

În cabinet auzim des sloganul „gândirea creează realitatea”. Pe de altă parte, oricine lucrează cu traumă, sărăcie, violență sau părinți intruzivi știe la fel de bine că „realitatea creează gândirea”.

Adevărul? În multe terapii blocate nu e vorba de ori–ori, ci de un cerc: gândul influențează comportamentul, comportamentul modelează realitatea, iar realitatea întărește același gând – doar că mai puternic.

În limbaj de Schema Therapy, arată cam așa:

schemă → stil de coping → rezultat → întărirea schemei.

De exemplu: „Nu valorez nimic / Nu poți avea încredere în nimeni” → retragere, verificări, control, anularea nevoilor → și mai multă distanță, conflicte, eșecuri → „Vezi? am avut dreptate…”

Pe termen scurt protejează; pe termen lung îl închide pe om într-o hartă veche a lumii.

Să luăm cazul lui Alex.

Alex a crescut într-o familie în care despre nemulțumire nu se vorbea. În loc de cuvinte – un mic ridicat din umeri, tăcere, schimbarea subiectului. Ca și copil, învață repede să citească acest moment: să se strângă, să nu ceară, să „nu fie o povară”. Corpul lui învață că exprimarea emoțiilor = risc.

La vârsta adultă, Alex intră într-o relație de cuplu cu un „radar” fin reglat: sensibil la orice semn de retragere, interpretează o tăcere ca respingere profundă, calcă pe vârfuri, evită dependența, verifică partenera iar și iar. Pe moment se liniștește; în timp, partenera obosește, se îndepărtează sau explodează – și cercul se închide: „Intimitatea e periculoasă, mai bine mă bazez doar pe mine.”

Comportamentul îl protejează de o nouă rană – dar îi sabotează exact ceea ce își dorește cel mai mult: o apropiere sigură.

Aici intrăm și noi în scenă, ca terapeuți.

Mulți descriu același moment: pacientul înțelege foarte bine modelul, recunoaște schema, este de acord cu analiză – dar în viața lui concretă aproape nimic nu se schimbă. Ieșim din ședință epuizați, cu gustul amar al lui „ce mai pot spune altfel?” sau cu o critică interioară: „Poate nu sunt suficient de bun(ă) / clar(ă) / ferm(ă)”.

De cele mai multe ori nu este nici eșecul terapeutului, nici „rezistența” pacientului. Ci faptul că lipsește o a treia componentă în cerc:

nu doar gând, nu doar înțelegere, ci și experimentare ghidată în realitate.

Pe lângă procesarea emoțională, lucrul cu părțile și schemele, și expunerea în imaginație pe care o facem în cabinet, este nevoie de activare comportamentală: experimente comportamentale mici, teme între ședințe, pași foarte mici care introduc „zgomot nou” în sistem. Fără acest contact cu realitatea, gândul joacă mereu „acasă”: interpretează fiecare experiență prin prisma schemei, iar pacientul revine la aceleași tipare care produc ceea ce îl doare cel mai mult.

Aici podul între abordări devine esențial.

Lumea psihodinamică ne amintește de unde a apărut schema – atașament, rușine, abandon, parentificare, narcisism parental. CBT și Schema Therapy ne amintesc că, dacă nu atingem și comportamentul de zi cu zi, realitatea nu primește șansa să contrazică povestea veche. Întrebarea nu este „cine are dreptate”, ci dacă vedem întregul cerc – și locul nostru în el.

Și în tot acest timp – ce ne ajută pe noi, terapeuții, să rămânem umani și să nu alunecăm în deznădejde?

Trei ancore de ținut în minte:

Auto-compasiunea – fără un loc blând și pentru limitele și durerea noastră, e foarte ușor să transformăm schema pacientului („sunt un ratat”) într-o critică profesională internă („sunt un terapeut slab”). Auto-compasiunea ne readuce în poziția de oameni care învață, nu de „mașini de soluții”.

Cercul de suport și empatie – lucrul singur, doar în capul nostru, crește orbirea. Supervizare, grup de intervizare sau măcar un(ă) coleg(ă) care cunoaște lumea noastră internă ca terapeuți – toate acestea sunt un antidepresiv profesional. Nu doar idei noi, ci și experiența: „Nu sunt singur(ă) aici.”

Libertatea de a greși și de a pune sub semnul întrebării – capacitatea de a-mi spune: „Poate îmi scapă ceva” și de a explora noi direcții fără să aștept certitudinea absolută. Nu e renunțare la profesionalism, ci condiția dezvoltării lui. Cine „nu are voie” să greșească, rămâne blocat în aceleași intervenții – chiar și când nu mai funcționează.

La final, întrebarea este mai puțin dacă „gândirea creează realitatea” sau „realitatea creează gândirea”, și mai mult:

există în cameră suficient spațiu sigur ca să explorăm acest cerc – al pacientului și al nostru – fără vină, cu curiozitate și cu mici mișcări de schimbare?

Desigur, tot ce am scris aici este doar vârful aisbergului.

Sunt bucuros să împărtășesc materiale suplimentare – de exemplu: cum construim un plan comportamental în jurul unei scheme, exemple de dialog emoțional în Schema Therapy, modele pentru lucru în imaginație etc. Cine este interesat(ă) îmi poate scrie în privat sau aici în comentarii, și voi încerca să trimit resurse relevante și adaptate.

—

Yoav Geva

Psiholog educațional, specialist · CBT & Schema Therapy (EABCT/ISST)

Director al Serviciului Psihologic–Educațional Municipal, Israel