Triunghiul terapeutic: Copil – Părinte – Sistem

 

În terapia copiilor și adolescenților, accentul cade adesea pe ceea ce se întâmplă în cabinet și pe relația directă dintre copil și terapeut. Totuși, prea puțin se ține cont de sistemele care modelează viața de zi cu zi a copilului – familia și școala. Acolo se construiește, de fapt, identitatea emoțională, socială și cognitivă; acolo se măsoară schimbarea reală.

Dintr-o perspectivă de dezvoltare, tiparele emoționale și comportamentale se formează și se consolidează în mediul familial și educațional. De multe ori, „motivul solicitării” este expresia unei proiecții familiale sau instituționale – tensiuni nerezolvate, așteptări contradictorii sau un climat suprasolicitant – iar simptomele copilului sunt încercări de adaptare, nu semne de „problemă”. O abordare sistemică urmărește identificarea acestor influențe reciproce, validarea nevoilor emoționale reale și coordonarea unor intervenții adaptate în familie și la școală, pentru a atinge cauzele, nu doar efectele.

La copii, nu există un „client unic” – există un sistem. Spre deosebire de adulți, care pot lucra mai ales asupra propriei persoane, progresul copiilor depinde de ajustarea mediului (de către părinți și cadrele didactice) și de învățarea abilităților de reglare emoțională și socială. Schimbarea durabilă apare doar când aceste două direcții merg împreună.

Triunghiul terapeutic coordonează schimbarea pe trei direcții complementare:

Copilul – o alianță terapeutică sigură, conștientizare emoțională, expuneri treptate și experiențe de succes care cresc încrederea și motivația.

Părinții – ghidare clară și aplicabilă acasă, un protocol simplu (3–5 reguli), echilibru între limite și căldură, și reflecție asupra propriilor reacții și nevoi emoționale.

Sistemul (școala) – comunicare consecventă, obiective clare și realiste, adaptări pedagogice și de comportament, colaborare între cadre didactice, consilier școlar și specialiști (logopezi, psihopedagogi, terapeuți ocupaționali etc.).

Psihologul școlar sau terapeutul care lucrează în mediul educațional devine liantul dintre cele trei direcții: observă contextul global, echilibrează nevoile copilului cu realitățile instituției și implică toți actorii într-un plan comun și coerent. Evaluarea este ecologică – include copilul, familia și școala – iar intervenția e construită împreună, prin reflecție și ajustare continuă.

În practică, triunghiul arată astfel:

Cu copilul – accent pe siguranță și încredere, confidențialitate, ritmul propriu și exprimarea liberă a emoțiilor; metoda (joc terapeutic, CBT adaptat, art-terapie, abordare relațională) este doar forma – esența este relația.

Cu părinții – parteneriat fără critică, în stilul autoritarismului cald: claritate, predictibilitate, empatie și responsabilitate comună pentru progresul copilului.

Cu sistemul – limbaj comun, coordonare, feedback constant și cooperare multidisciplinară între profesioniști, cu obiective măsurabile și realiste.

În esență, terapia dă roade atunci când toți se mișcă împreună: o relație sigură cu copilul, părinți care înțeleg și aplică consecvent, și o școală care oferă un cadru stabil și suportiv. Schimbarea nu înseamnă conformare, ci autonomie, competență și mândrie liniștită.

Iar semnul cel mai bun al progresului?

Când adulții pot face un pas înapoi, iar copilul îndrăznește să facă un pas înainte – atunci terapia a ieșit din cabinet și a intrat în viață.