MĂRTURISIREA UNUIA DINTRE UCIGAȘII FAMILIEI ROMANOVILOR: JUDECATA DE NEEXPLICAT. CE STRIGA UCIGAȘUL FAMILIEI ȚARISTE ÎN AGONIA MORȚII

În 1952, în spitalul din Sverdlovsk, muribundul Petr Ermakov – unul dintre cei care i-au executat pe Romanovi – zgâlțâia patul în delirul ultimelor clipe. Ce visa și striga înainte de a-și da sufletul a făcut să amuțească până și pe medicii partidului și a intrat în cronica secretă a secolului XX.

De bătrânul Ermakov se temea tot etajul patru, secția „fără speranță” a spitalului. Nu că ar fi fost violent. Dimineața, era o stâncă întrupată – fost comandant roșu, erou al Războiului Civil, pensionar de importanță națională, Petru Zaharovici Ermakov. Fața părea tăiată din piatră. Ochi – două jăratece în care focul se stinsese demult. Nu vorbea cu nimeni, se întorcea cu spatele și tăcea cu orele.

Dar când se lăsa amurgul și corpurile spitalicești amuțeau, lăsând doar bătrânul brad de sub fereastră să scârțâie, începea coșmarul.

Din camera lui Ermakov se auzea mai întâi un geamăt înăbușit, ca al unei fiare rănite. Apoi urla. În asemenea hal, încât sângele îi îngheța în vine tinerei asistente Aniuta. Nu era strigăt de durere. Așa țipă sufletul care a zărit prăpastia.

— Luați-i de aici! Luați-i! — hârâia bătrânul, zvârcolindu-se în sudori reci. — Ce mai vreți?! Am făcut tot ce mi s-a poruncit!

Aniuta, ținând în mână seringa cu sedativ, se uita cu frică prin cameră. Ermakov stătea pe pat, scheletic, hidos, arătând cu un deget tremurând spre colțul gol.

— Se uită la mine, mă fixează... fără să clipească... Copiii! Încă mă privesc... Spuneți-le să plece!

În colț nu era nimeni. Doar lumina lunii desena pe podeaua zdrențuită un pătrat palid. Dar bătrânul "vedea". Vedea ceea ce te face să încărunțești într-o singură noapte.

Medicul șef, bătrânul Simion Borisovici, veteran al războaielor cu Finlanda și cu Germania, ridica din umeri: „Delir pre-agonie, copilaș. Demență pe fond aterosclerotic. Ce să-i faci, toată viața – numai stres, arme și împușcături. Sistemul lui nervos n-a mai rezistat.”

Aniuta dădea din cap, dar simțea în suflet: nu era vorba de medicină. Văzuse și alți bătrâni care delirau – își chemau mamele, se întorceau în copilărie, bolboroseau despre vaci și fânețe. Ermakov era altfel. Nu delira. Se apăra.

Într-o noapte, țipetele deveniră insuportabile. Bătrânul plângea amar, copilărește, înnodând cearceafurile. Aniuta năvăli în cameră. Ermakov o privi cu ochii înnegriți, cerând ajutor.

— Preot... Cheamă un popă... — şuieră el.

Aniuta îngheță. 1952. Sverdlovsk. Să cheme un preot la un „erou al revoluției”? Asta însemna "cale sigură" în biroul tovarășului maior din clădirea cu gratii.

— Petru Zaharovici, liniștiți-vă, — bolborosi ea, — ce popă? Sunteți comunist.Trebuie să vă odihniți.

Dar bătrânul părea surd. Încerca să-și amintească ceva, fruntea îi era uda de sudoare, buzele i se mișcau fără sunet, formând un cuvânt străin, un urlet mut.

— Iartare... — șopti el, și deodată strigă clar, de răsună tot palierul: — Ioan! De Kronștadt! El îmi va da iertarea!

Liniștea care urmă fu asurzitoare. Medicul de gardă îngheță în ușă. O măturătoare scăpă găleata. Numele, șters din toate cărțile, rostit aici, în cetatea ateismului biruitor, sună ca un glonț din lumea cealaltă.

Ermakov tăcu. Nu mai urla. Doar repeta numele ca pe un descântec, ca pe un ultim colac de salvare: Ioan de Kronștadt!

Dimineața, muri.

Când completa actele, Aniuta nu-și putea da seama: cine era Ioan de Kronștadt? O Întrebă pe Pașa, moașa, care mai ținea minte „viața de dinainte”. Bătrâna se închină pe furiș și șopti: „Sfânt a fost, mămăiță. Toată țara mergea la el cu rugăciuni. Mare ierarh și proroc... Doar că a murit înainte de revoluție, în 1908.”

Aniuta simți cum i se strânge inima.

Ucigașul, trăind până la bătrânețe, omul care se lăudase zeci de ani cu rolul său în „evenimentul istoric” și ținuse prelegeri pionierilor despre „pedeapsa cea dreaptă”, în ceasul morții nu-l chema nici pe Lenin, nici pe Stalin. Nu invoca partidul căruia i-a slujit toată viața.

Sufletul lui, smulgându-se din carapacea de piatră a ideologiei, se zbătu în groază căutând apărare. Și în această ultimă, disperată căutare nu găsi decât numele unui sfânt din țara pe care el o împușcase cu mâna lui, cu atâta ură, în pivnița casei Ipatiev. Un sfânt care a murit cu zece ani înainte de crima lui.

De ce tocmai pe el? Poate pentru că, la "judecata nevăzută" care începe în inima omului cu mult înainte de Judecata de Apoi, sufletul știe fără greș "unde e adevărata putere". Și "unde este singura mijlocire posibilă". Acest strigăt nu a fost un simplu delir. A fost "o mărturisire îngrozitoare și de neclintit". O mărturie auzită de zidurile spitalului sovietic: "poți omorî Țarul, dar Împărăția Cerurilor nu o poți omorî".

Povestea aceasta, pierdută în arhivele spitalicești și în șoaptele oamenilor, nu vorbește despre răzbunare, ci despre "taina conștiinței omenești". Poți arde credința din cărți și dărâma biserici, dar "judecata lui Dumnezeu" nu o poți anula – ea nu începe după moarte, ci cu "ultima suflare", atunci când toate măștile cad.