Cabinet Individual de Psihologie Popovici Mircea Petru

 

  Un limbaj comun, simplu, între clasă–familie–terapie reduce escaladările și întărește învățarea. Începeți cu trei pași ieftini: o rutină clară în clasă, un scurt check-in de siguranță/apartenenență și o coordonare săptămânală scurtă pe e-mail. Terapia individuală rămâne importantă — dar este integrată într-o logică sistemică gradată (RTI), nu o înlocuiește. Când un elev are dificultăți sociale sau academice, reflexul este adesea trimiterea directă la terapie individuală — de parcă problema ar „sta în copil”. În practică, multă schimbare apare când reglăm contextul: climatul clasei, rutinele, cerințele calibrate și tranzițiile sprijinite. Când punem climatul înaintea învățării — siguranță, apartenență, predictibilitate — și aliniem un limbaj comun între clasă–familie–terapie, comportamentele simptomatice tind să slăbească, iar munca individuală își găsește locul potrivit într-un parcurs mai precis, pe niveluri. Principii directoare (pe scurt) Elevul este o ființă ecologică, cu pot...

Motivul? Au, în general, mai puțină masă musculară, iar mușchii sunt cei care produc cea mai mare parte a căldurii corporale. Astfel, corpul lor păstrează mai greu temperatura în condiții reci. Deși pare doar o impresie, studiile confirmă: femeile simt frigul mai intens decât bărbații. Diferența nu are legătură doar cu percepția, ci cu modul în care funcționează corpul uman. În spatele acestui fenomen se află factori biologici și fiziologici care influențează modul în care organismul reține și distribuie căldura. Mușchii – sursa internă de căldură Masa musculară joacă un rol esențial în menținerea temperaturii corporale. Mușchii generează căldură atunci când se contractă, fiind un „motor biologic” care încălzește corpul din interior. Pentru că bărbații au, în medie, mai multă masă musculară, organismul lor produce mai multă căldură chiar și în repaus. Femeile, având mai puțină masă musculară, pierd căldura mai ușor, mai ales la extremități. Grăsimea corporală – un paradox termic Deși...

  Reacțiile la traumă — cunoscute ca răspunsuri instinctive ale sistemului nervos autonom sunt: fugă (flight), luptă (fight), îngheț (freeze) și supunere (fawn). Aceste reacții sunt mecanisme automate de supraviețuire declanșate de creierul limbic (în special amigdala) atunci când o persoană percepe un pericol. Nu sunt alegeri conștiente, ci răspunsuri biologice la stres extrem sau amenințare. Toate aceste reacții sunt forme de protecție, nu semne de slăbiciune. Ele devin problematice doar dacă rămân „blocate” după ce pericolul a trecut, menținând persoana într-o stare de hipervigilență, anxietate sau supunere cronică.

  În terapia copiilor și adolescenților, accentul cade adesea pe ceea ce se întâmplă în cabinet și pe relația directă dintre copil și terapeut. Totuși, prea puțin se ține cont de sistemele care modelează viața de zi cu zi a copilului – familia și școala. Acolo se construiește, de fapt, identitatea emoțională, socială și cognitivă; acolo se măsoară schimbarea reală. Dintr-o perspectivă de dezvoltare, tiparele emoționale și comportamentale se formează și se consolidează în mediul familial și educațional. De multe ori, „motivul solicitării” este expresia unei proiecții familiale sau instituționale – tensiuni nerezolvate, așteptări contradictorii sau un climat suprasolicitant – iar simptomele copilului sunt încercări de adaptare, nu semne de „problemă”. O abordare sistemică urmărește identificarea acestor influențe reciproce, validarea nevoilor emoționale reale și coordonarea unor intervenții adaptate în familie și la școală, pentru a atinge cauzele, nu doar efectele. La copii, nu exis...