Efortul de a-l înnebuni pe celălalt

Harold Searles a fost un psihanalist strălucit și controversat, despre care voi scrie mai pe îndelete cândva (genial și admirabil cum detaliază el trăirile psihoterapeutului în contra-transfer, inclusiv iubirea pentru pacient).

A lucrat mulți ani cu pacienți schizofrenici și pacienți având tulburări post-traumatice complexe, tulburări disociative.

Astăzi aduc în atenția cititorilor doar articolul său intitulat ”The Effort to Drive the Other Person Crazy” (1959).

În acest studiu, Searles explică modurile în care cineva (chiar mama/tatăl față de copil, partenerul/partenera, șeful, colega, vecinul, pacientul față de terapeut sau terapeutul față de pacient etc) încearcă în mod inconștient sau conștient (deliberat sau nu) să provoace instabilitate psihică sau confuzie la altă persoană.

Unii oameni fac asta în mod intenționat (cu satisfacția sadică a manipulării), alții însă așa funcționează și nu sunt conștienți de modul lor de relaționare. Dinamica include ceea ce astăzi a devenit atât de utilizat și ușor folosit: gaslighting-ul, însă abordarea din articol e cu mult mai profundă și complexă.

”Inițierea oricărui tip de interacțiune interpersonală care stimulează un conflict emoțional puternic în cealaltă persoană, activând diferite părți ale personalității sale în opoziție una cu cealaltă tinde să o înnebunească pe aceasta.” (H. Searles)

Mai pe românește, a stimula în interlocutor confuzie, nesiguranță, conflict interior marcat de îndoială de sine, transmiterea de mesaje contradictorii (seducție vs respingere, apropiere vs răceală, provocare de agresivitate vs defensă inocentă) au un efect ”înnebunitor”.

Cineva conștient de aceste "manevre" le poate observa mai ușor. Nu de puține ori mi s-a întâmplat și aici pe pagină să primesc comentarii menite să "stârnească", ceea ce ar fi oferit satisfacție și intrare în defensivă a celui care activează conflictul (subtil). Sunt oameni care apasă special butoane prin agresivitate pasivă (calm aparent), sperând să scoată din tine ceva ce așteaptă - iritare, furie, confuzie. Ca apoi să te arate cu degetul: "Uite ce agresiv ești!". Cineva poate ușor cădea în astfel de tipare abuzive, subtile, dar care produc ravagii la interior. În cazul meu, produc doar block masiv.

Ca adulți ne putem informa asupra acestor abuzuri psihologice, putem fi atenți la propriul corp (care transmite semnale de alarmă), putem cere sprijin pentru a obține claritate atunci când se creează sentimentul că propria minte nu mai e de încredere (sprijin de la cineva în care putem avea încredere).

Durerea cea mai mare și ravagiile sunt mai ales atunci când însuși părintele a acționat în relație cu copilul într-un mod haotic și contradictoriu, menit să înnebunească. Acolo se produce real haos mental și patologie.

Exemple din clinică:

o mamă care cochetează cu fiul ei mai mult decât într-un mod tandru (/aici poate fi orice tip de pereche, inclusiv tată-fiică, tată-fiu, mamă-fiică), iar apoi se apără inocent și "nu" înțelege de ce a stârnit atracție (tânărul/tânăra are sentimentul că totul e în mintea lui și se învinovățește);

un părinte care laudă unul din copii în fața fratelui său în mod repetat, în timp ce pe cel lăudat îl critică și tratează cu asprime (stârnește ură între frați și confuzie privind valoarea reală a fiecăruia);

un părinte care își expulzează agresivitatea și violența în copil, apoi devine seductiv și fermecător, făcându-l să creadă că totul a fost din vina lui sau în mintea lui;

un părinte care se preocupă de starea copilului adolescent/adult, dar atunci când află dificultățile sale răspunde cu indiferență sau chiar le minimalizează/ia în batjocură.

Să continui cu modurile complexe în care Searles descrie acest efort de a-l înnebuni pe celălalt? Ar mai fi și partea referitoare la motivele profunde ce duc la un astfel de tipar, în perspectiva lui.