NUNTA OILOR – vechiul obicei de toamnă pe care puțini îl mai cunosc. De ce spuneau ciobanii că în septembrie „se face nunta” la stână?

Demult, când viața satului românesc se măsura mai mult după mersul naturii decât după filele calendarului, luna septembrie avea un moment aparte în lumea păstorilor: „Nunta Oilor” sau „Nunta Berbecilor”.

Nu era o nuntă cu mireasă, lăutari și mese întinse, așa cum ne-am putea imagina astăzi.

Era numele dat unui moment important din viața turmelor: berbecii erau lăsați împreună cu oile pentru împerechere, astfel încât mieii să vină pe lume în perioada potrivită a primăverii.

Toată vara, turmele urcaseră spre pășunile bogate.

Ciobanii trăiseră luni întregi între munte și cer, dormiseră lângă stână, ascultaseră tălăngile în nopțile răcoroase și priviseră cum iarba verii hrănea oile.

Dar septembrie schimba încet lumea.

Diminețile deveneau mai reci.

Ceața cobora peste văi.

Iarba nu mai creștea cu aceeași putere, iar pădurile începeau să prindă primele fire de aramă și aur.

Ciobanii știau că venise vremea pregătirilor pentru un nou ciclu al turmei.

Atunci începea „Nunta Oilor”.

În imaginarul popular, oamenii au transformat acest moment firesc al vieții pastorale într-o adevărată poveste.

Berbecii deveneau „mirii”, iar oile, „miresele”.

Nu exista însă veselie doar de dragul veseliei. În spatele numelui se ascundea una dintre cele mai importante griji ale gospodarului: continuitatea turmei.

Pentru că ceea ce începea într-o zi de toamnă avea să se vadă abia peste câteva luni, când primăvara aducea mieii pe lângă stâne.

Era, într-un fel, promisiunea primăverii făcută în mijlocul toamnei.

În timp ce frunzele începeau să cadă și natura se pregătea pentru iarnă, în turmă începea deja povestea unei noi vieți.

Poate tocmai de aceea lumea satului a numit acest moment „nuntă”.

Pentru omul de odinioară, natura nu era separată de viața lui.

Pământul se odihnea.

Păsările plecau.

Turmele coborau încet din munți.

Strugurii se culegeau.

Nucile începeau să cadă prin livezi.

Iar oile se pregăteau pentru mieii primăverii următoare.

Septembrie era luna în care un an începea să se stingă, dar în tăcere se pregătea deja altul.

Ciobanii cunoșteau aceste semne fără cărți și fără prognoze.

Priveau cerul, iarba, animalele și pădurile.

Știau că fiecare lucru își are vremea lui.

Vremea urcatului la munte.

Vremea pășunatului.

Vremea coborârii.

Și vremea „Nunții Oilor”.

Astăzi, expresia aproape că s-a pierdut din vorbirea de zi cu zi. Dar ea păstrează ceva din frumusețea lumii pastorale românești, în care până și schimbarea anotimpurilor devenea poveste.

„Nunta Oilor” ne amintește că, atunci când toamna pare să închidă toate porțile naturii, undeva începe deja pregătirea pentru o nouă primăvară.