Senzația de echilibru și menținerea echilibrului corpului

 Menținerea echilibrului pare un proces simplu: stăm în picioare, mergem, ne întoarcem capul sau urcăm o scară fără să ne gândim prea mult la poziția corpului. În realitate, creierul primește permanent informații de la mai multe sisteme senzoriale și le combină pentru a determina unde se află corpul nostru în spațiu.

Un rol esențial îl are sistemul vestibular, aflat în urechea internă. Acesta este alcătuit în principal din trei canale semicirculare și două structuri numite utriculă și saculă. Canalele semicirculare detectează în special rotațiile capului, în timp ce utricula și sacula oferă informații despre accelerația liniară și despre poziția capului în raport cu gravitația.

Atunci când întoarcem capul, ne aplecăm sau ne ridicăm brusc, lichidul din interiorul canalelor semicirculare se deplasează și stimulează celule senzoriale specializate. Acestea transformă mișcarea în semnale nervoase, care ajung la creier. În acest fel, creierul poate afla dacă ne rotim, în ce direcție și cât de repede.

Ochii oferă însă o altă categorie de informații. Retina detectează ceea ce se află în jurul nostru și permite creierului să determine direcția în care privim și modul în care mediul se deplasează în raport cu noi. De exemplu, atunci când mergem, imaginea lumii se mișcă pe retină într-un anumit tipar, iar creierul folosește aceste informații pentru a aprecia mișcarea corpului.

Există și un al treilea sistem foarte important: propriocepția. Receptorii aflați în mușchi, tendoane și articulații transmit informații despre poziția membrelor și despre tensiunea musculară. Astfel, chiar și cu ochii închiși putem ști, în mare măsură, dacă avem brațul ridicat sau dacă piciorul este îndoit.

Creierul compară permanent aceste informații. Dacă ochii indică faptul că ne deplasăm într-o anumită direcție, iar sistemul vestibular detectează simultan o mișcare compatibilă, cele două semnale se confirmă reciproc. Creierul poate coordona apoi rapid mușchii care ne ajută să rămânem stabili.

Uneori, însă, informațiile primite de la ochi și urechea internă nu se potrivesc. Un exemplu clasic apare atunci când citim într-o mașină în mers. Ochii sunt concentrați asupra unei pagini care pare nemișcată, în timp ce sistemul vestibular detectează accelerarea și mișcările vehiculului. Această nepotrivire poate contribui la apariția răului de mișcare, cu amețeală, greață și senzație de disconfort.

Același principiu explică de ce putem avea impresia că încă ne mișcăm pentru câteva secunde după ce coborâm dintr-un carusel. Sistemul vestibular continuă să transmită semnale legate de mișcare, în timp ce informațiile vizuale se schimbă brusc. Creierul are nevoie de puțin timp pentru a recalibra aceste informații.

Echilibrul nu este, prin urmare, responsabilitatea unei singure părți a corpului. Este rezultatul unei colaborări permanente între ochi, urechea internă, receptori din mușchi și articulații și creier. Fiecare sistem oferă o perspectivă diferită asupra poziției și mișcării corpului, iar creierul le integrează într-o imagine coerentă.

Această colaborare se desfășoară în fiecare secundă, fără să fim conștienți de ea. De la mersul pe o suprafață denivelată până la menținerea poziției atunci când ne întoarcem rapid capul, capacitatea de a rămâne în echilibru este una dintre cele mai complexe forme de coordonare senzorială ale organismului uman