Pildă....

 Tuturor ne plac poveștile de dragoste. Și toți credem că la un moment dat, vom și trăi una. Una care este doar a noastră. Să fie ca în povești. Sau ca în filme. Sau ca în Biblie, pentru că Scriptura nu este altceva decât o mare culegere de povești de dragoste.

Există povești de dragoste…ce țin. O viață. Unele ce țin un veac și veacuri la rând. M.a impresionat mult aceasta frumoasa poveste de iubire.

Demult, în rafinata lume a bazileilor bizantini, în leagănul civilizației, la Constantinopol, o dragoste a prins aripi. El, Leon al VI-lea Filosoful, fiu de împărat și moștenitor de tron al celei mai mari împărății a vremii. Ea, Teofana, o tânără educată, frumoasă, dar săracă.

Aripile se împreunează, dragostea se sfințește, devenind nuntă, se înmulțește devenind familie și fericire. 12 ani. Atât au trait dimpreună Leon și Teofana. Le-a fost bine ca în Rai.

Le-a fost și greu. La un moment dat, din prea multă dragoste, bătrânul Vasile al II-lea Macedoneanul ordonă arestarea fiului său. Ca să-i dea o lecție pe care să nu o uite când va fi împărat. Teofana a renunțat la tot și de bună voie a lepădat haina de porfiră și vison și a însoțit soțul la temniță. Cu zâmbet pe buze și nădejde în inimă. Nu o lună. Nu zece. Nu un an. Ci trei ani și-au trăit dragostea la umbra zidurilor umede ale temniței.

Dar nu aici este frumosul povestei de dragoste care să te lase fără cuvine. Pentru că au urmat zile amare pentru Teofana. Devenit basileu pe tronul tatălui său, Leon își uită jurămintele. Și femeia ce și-a lăsat libertatea ca să-i mângâie detenția.

Inima a dat-o cu împrumut altei domnițe, căreia istoria nici măcar nu i-a reținut numele. Se știe doar că avea ochii negri…

Teofana a fost marginalizată. Deja altcineva purta diadema de basilee a Constantinopolului.

Și-a purtat cu demnitate înfrângerea. Și durerea vieții ei. A convertit lacrimile în sfințenie. Din descrierile rămase, se știe, că nu folosea pentru odihnă patul împărătesc, ci doar o rogojină și permanent vorbea cu Dumnezeu și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. A rămas în conștiința contemporanilor împărăteasa cea rugătoare și plină de smerenie, de înțelepciune și de bunătate, care în suferința nedreptăților, niciodată nu s-a mâniat, nici nu a spus neadevăruri și nici nu a vorbit de rău pe cineva. Bogăţia o împărţea săracilor, iar locaşurile în care vieţuiau monahii erau refăcute, prin bunăvoinţa ei. Pe nici una dintre slugile sale nu le trata mai prejos, ci pe toţi îi avea ca pe nişte fraţi, plângând cu cei ce plângeau şi bucurându-se cu cei ce se bucurau.

Nu de tristețe, ci de nevoință s-a îmbolnăvit, alegând Viața în anul 895. A murit fericită. Așa mărturisesc scrierile. Leon al VI-lea Filosoful, dragostea ei de altă data, i-a închis ochii. A sărutat-o pe frunte. Ca pe o Sfântă. Ca pe Sfânta ce a avut-o lângă el. A plâns împăratul. A plâns Constantinopolul. A plâns poporul, dar s-a bucurat Cerul.

O dragoste neîmplinită, vom spune. Însă abia acum începe adevărata poveste de dragoste.

Teofana cea Sfântă cu Sfinții

Cu haină cernită, Leon s-a prezentat în fața Patriarhului, cerându-i să o treacă pe Teofana, dragostea sa cea mare, cu Sfinții. În listele Sfinților. A primit un mare NU. Nu Biserica fabrică Sfinți. Nu este un act lumesc. Biserica, Sinodul, Patriarhul, poate doar constata, confirma starea de sfințenie a unui om ce s-a lăsat în brațele lui Dumnezeu, i-a spus bătrânul.

Leon nu s-a lăsat. Și-a vrut iubita în rândul Sfinților. Și-a suflecat mânecile și a făcut biserică, în numele Teofanei. Ce declarație mai frumoasă de dragoste doriți, decât să-i ridici biserică iubitei?

Așa s-a născut sărbătoarea Tuturor Sfinților. La sfințirea bisericii Leon a spus așa: Această biserică va fi a tuturor Sfinților. Dacă Teofana este Sfântă, este și biserica ei. Pentru mine, ea este Sfânta din viața mea.

O dragoste ce trece de viață, de moarte, de divorț, de păcate și alegeri proaste făcute cândva. O dragoste înveșnicită în mila lui Dumnezeu.