Care sunt limitele sănătoase ale unui compromis în cuplu și când devine toxic

 În orice cuplu în drum spre maturizare apare nevoia de compromis și negociere. Dar limitele sunt foarte importante, la fel și o diferențiere corectă între renunțarea la anumite nevoi pentru a face pe plac celuilalt și negocierea în interesul cuplului. Compromisul nu trebuie să însemne renunțare la sine, capitulare, detașare de propriile nevoi sau o decădere din drepturi. Rolul acestuia este să asigure armonia, nu să intensifice tensiunile.

Când acceptăm un compromis în cuplu

Inevitabil, relațiile de cuplu ajung și la luptele teritoriale, la afirmarea nevoilor reale, autentice, a individualității fiecărui membru din relație și a așteptărilor de la celălalt. Tipul de atașament al fiecărui partener poate pune și el presiune pe nevoia de compromis. Respectiv, într-un cuplu cu un partener cu stil de atașament anxios-dependent și unul cu stil de atașament evitant, compromisurile pot părea imposibile, fiecare venind dintr-o altă extremă a atașamentului. Cu cât va dori primul o relație mai fuzională, cu atât îl va determina pe celălalt să caute distanța.

Nici pentru astfel de parteneri nu este (chiar) imposibilă o relație dacă reușesc să își însușească această artă a compromisului care arată ce drum are de parcurs fiecare pentru a se întâlni la mijloc. Pentru a fi sănătos, un compromis în cuplu nu determină niciunul dintre parteneri să simtă doar că „a pierdut ceva” ci și că are de câștigat. Foarte importantă în găsirea acestui echilibru este disponibilitatea pe care o are fiecare dintre cei doi parteneri de a ceda teren celuilalt, fără a simți, în primul rând, că renunță la sine.

Asculți pentru a înțelege

Intimitatea reală într-un cuplu înseamnă complicitate între cei doi, libertatea de a-și exprima și asuma propriile vulnerabilități, ascultare și acceptare a celuilalt. Doar pe aceste baze se pot negocia compromisuri sănătoase, cele în care fiecare contează și este important, putând ceda ocazional celuilalt sau găsi o cale confortabilă ambilor. Deschiderea față de celălalt înseamnă acceptarea diferențelor dintre cei doi și ascultarea celuilalt pentru a înțelege, nu doar pentru a veni cu un răspuns.

Finalitatea unui compromis constă în consimțirea unor renunțări însoțită de sentimentul că ai și de câștigat, că ești respectat și înțeles la rândul tău.

Ce se poate ascunde în spatele unui compromis în cuplu

Compromisurile au și o componentă toxică, atunci când într-un cuplu există, spre exemplu, o personalitate dominantă și una submisivă. În momentul în care ne disociem de nevoile noastre reale, de preferințele și dorințele noastre pentru a-i face pe plac celuilalt și a nu pierde relația, ne luptăm pentru ceva ce oricum nu avem: o relație. Când ne subordonăm partenerului, încurajându-ne că așa dăm dovadă de înțelegere, că suntem „maleabili” sau că vom fi apreciați mai mult pentru sacrificiile făcute, alunecăm pe panta stimei de sine scăzute, a frustrărilor relaționale, a nefericirii.

Sacrificiul de sine constant reprezintă drumul sigur spre stres cronic, nicidecum către o relație sănătoasă, hrănitoare. Când este toxic, un compromis în cuplu poate fi rezumat prin „eu nu contez, tu contezi”.

Ar fi de preferat să analizăm întotdeauna situațiile în care ne sunt cerute compromisuri, dar și deschiderea celuilalt de a le face, la rândul lui, pentru noi. Jocul de putere este inegal când numai unul renunță. Și indiferent de subiectul compromisului, acesta nu înseamnă niciodată renunțarea la propriul sine, cenzurarea propriei persoane pentru a „liniști” un partener nesigur sau pentru a-l reasigura de devotamentul tău.

Persoanele care aleg să se plieze pe solicitările (deseori iraționale) din partea partenerilor, treptat ajung să se îndepărteze de propria autenticitate, să aleagă relația în defavoarea Eu-lui. Un astfel de mecanism este propriu copiilor mici care, în relație cu părinți toxici renunță la sine pentru a salva relația și a supraviețui. Dar un copil mic este dependent de părinți și neputincios în a lupta cu ei pentru drepturile lui, pe când un adult are puterea de a decide să se salveze de o relație nesănătoasă. Ca adulți, putem analiza și hotărî cât de confortabil ne este un anumit compromis în cuplu.

Cui îi este util un compromis în cuplu

Într-o relație suntem trei: eu, tu și relația noastră. Iar pentru această a treia entitate avem nevoie de compromis în cuplu, care apare drept o soluție la conflictele apărute. Când însă conflictele au la bază tensiuni acumulate, probleme persistente în cuplu sau tipare comportamentale deficitare, este greu de ajuns la un compromis sau de respectat odată ce l-am stabilit. Când există un istoric de conflicte nerezolvate și tensiuni acumulate, devine necesară rezolvarea acestora, compromisurile fiind dificil de negociat și ineficiente.

Practic, în astfel de cazuri este necesară rezolvarea conflictului, adresarea problemei de bază și înțelegrerea nevoii din spatele crizei. Compromisul vine abia după ce problema este abordată corespunzător.

Un compromis în cuplu onorează fiecare individ și nu este o manifestare a nesiguranțelor și dorinței de a domina.

Fiecare cuplu își are propriile zone de negociere

Controlul pe care îl deghizăm sub masca unui compromis înseamnă manipulare și construirea unei relații cu potențial traumatic. Ori scopul unei relații este să evoluăm împreună, nu ca unul dintre parteneri să mențină un mediu aseptic pentru ca celălalt să nu fie contaminat de propriile-i insecurități.   

Valorile de bază, spre exemplu, nu sunt surse de compromis pentru că renunțarea nu este însoțită de niciun câștig. Într-un cuplu, reușita pe termen lung nu se bazează pe cât de asemănători suntem ci pe valorile comune și respectarea chiar și a diferențelor. Prin urmare întotdeauna vor exista zone de acceptare, în care compromisurile nu-și au locul.

Barometrul unui compromis sănătos este răspunsul afirmativ la întrebarea „Ești satisfăcut/ă de rezultat?” Fiecare cuplu își are propriile zone de negociere așa cum este important ca fiecare partener să își apere (și să îi fie respectate) zonele nenegociabile.