Cabinet Individual de Psihologie Popovici Mircea Petru

  Graurul este pasărea care creează acele spectacole aeriene hipnotizante numite „murmurații”, unde mii de indivizi zboară sincronizat ca un singur organism lichid. Acest comportament nu este un dans, ci o strategie defensivă împotriva șoimilor pelerini. Fiecare graur reacționează în milisecunde la mișcarea celor 6-7 vecini imediați, fără a exista un lider central, creând o confuzie vizuală care împiedică prădătorul să țintească o singură pasăre din mulțime. Fizicienii care au analizat aceste formațiuni au descoperit că modul în care se propagă informația prin stol este similar cu tranzițiile de fază din materia fizică, cum ar fi magnetizarea metalelor sau transformarea lichidului în gaz. Când o pasăre de la margine își schimbă direcția pentru a evita un pericol, această manevră se transmite prin grup cu o viteză constantă, generând acele valuri ondulatorii spectaculoase. Sistemul este într-o stare de „criticitate”, fiind gata să reacționeze instantaneu la orice perturbare externă....

  Femeile simt emoțiile diferit de bărbați nu pentru că sunt „mai slabe”, ci pentru că au o autostradă neuronală mai performantă. Corpul calos, acea punte de fibre nervoase care leagă emisfera dreaptă (emoțională) de cea stângă (logică și verbală), este mai gros la femei. Asta înseamnă că o femeie poate procesa, analiza și verbaliza o emoție mult mai rapid și mai complex decât un bărbat, al cărui creier tinde să compartimenteze sentimentele separat de logică, având nevoie de mai mult timp pentru a „traduce” ce simte în cuvinte. Această structură anatomică, corpul calos, este formată din peste 200 de milioane de fibre axonale care facilitează comunicarea inter-emisferică. Densitatea mai mare a acestor conexiuni în creierul feminin permite un flux de informații bidirecțional și constant. În timp ce o emisferă procesează datele concrete ale unei situații, cealaltă evaluează impactul afectiv, iar sinteza acestor două procese se realizează aproape instantaneu, oferind o perspectivă inte...

 

Ileismul (termenul provine din cuvântul latin ”ille”, care înseamnă „el” sau „acel”) este practica de a vorbi despre sine la persoana a treia, mai degrabă decât la persoana întâi. Claudiu, de exemplu, în loc să spună „Sunt fericit”, făcând apel la această formă retorică și referindu-se strict la sine, ar spune „Claudiu este fericit” sau „El este fericit”. Personaje istorice cunoscute au folosit ileismul. Noi, cei de astăzi, am fi mai degrabă înclinați să ridiculizăm persoanele care ar alege să vorbească în acest fel. Totuși, cercetările psihologice recente sugerează că această tehnică oratorică poate aduce beneficii cognitive reale. Dacă încercăm să luăm o decizie dificilă, a vorbi și a gândi despre noi înșine la persoana a treia ajută la neutralizarea emoțiilor care ar putea provoca erori în raționamente. Câteva momente în care contemplăm problemele noastre dintr-o perspectivă la persoana a treia, ca și cum altul s-ar confrunta cu ele, ne determină să obținem obiectivitate. Distanțare...

Aceasta nu este o teorie motivațională, ci o lege a neuroștiinței numită Legea lui Hebb: „Neuronii care se aprind împreună, se leagă împreună”. Imaginează-ți gândurile ca pe niște cărări într-o pădure. Dacă gândești negativ (frică, griji) în fiecare zi, acea cărare devine o autostradă neuronală solidă, pe care mintea o accesează automat și rapid. Dacă te forțezi conștient să schimbi gândul cu unul constructiv, începi să bătătorești o cărare nouă. Cu timpul, vechea „autostradă” a negativității se degradează (proces numit pruning sau tăiere sinaptică) pentru că nu mai este folosită, iar noul mod de a gândi devine reflexul tău natural. Practic, îți recablezi hardware-ul minții prin software-ul gândirii. Substanța albă a creierului joacă un rol crucial în acest proces de consolidare a noilor obiceiuri mentale. Când repeți un anumit tipar de gândire sau o acțiune, celulele gliale încep să învelească axonii neuronilor implicați într-un strat de mielină. Mielina funcționează exact ca izolați...

Ochi căprui – Ochii căprui sunt toate despre calitățile Pământului ale unei persoane, inclusiv energie, fertilitate, rezistență, creativitate, mult curaj și, desigur, împământare. Și nu sunt foarte interesați de câștigurile materiale. Ei iubesc natura, sunt spirituali și sunt foarte puternici și chiar cu capul gros uneori, foarte independenți (citirea feței). Ochi negri – Acest lucru înseamnă mister, sex, vrăjitorie, secrete, întuneric (vampiri pe cineva?). Dacă ați citit vreo poveste de dragoste și în special romanțe paranormale, veți observa că toți eroii (și vampirii romantici) au ochi negri. Toate sunt misterioase și toate atributele enumerate mai sus pot fi date cu ușurință fiecăruia dintre ei. Ei nu spun niciodată multe despre ei înșiși și, de asemenea, se știe că au puteri psihice (citirea feței). Ochi alun – Sunt din nou independenți și curajoși. Sunt extrem de sensibili și se spune că sunt empatici. Blue Eyes – Blue vorbește despre abilitățile clarvăzătoare (nu am spus doar că...

Când apare un gând negativ, creierul nu îl tratează ca pe o simplă idee, ci ca pe un semnal real de pericol. Drept urmare, corpul reacționează: eliberează cortizol, adrenalină, tensiune, vigilență. Un gând devine o reacție chimică. De ce se repetă acest proces? Pentru că creierul învață prin repetiție. Un gând negativ, repetat suficient, sapă o cale neuronală din ce în ce mai largă — o adevărată „autostradă”. Acest fenomen se numește neuroplasticitate. Creierul întărește circuitele pe care le folosește cel mai des, iar ceea ce repeți în minte devine reflex. Se știe bine că, nu lucrurile ne tulbură, ci interpretarea lor. Știința modernă spune același lucru, dar în limbaj biologic: nu realitatea activează stresul, ci predicția creierului despre realitate. Aici este cheia. Creierul nu te urăște și nu te sabotează. El încearcă să te protejeze, folosind însă un „software” vechi de aproximativ 200.000 de ani. Gândurile negative sunt un mecanism de apărare, un gardian prea vigilent. Adevărul ...

  Pisicile nu torc doar de plăcere, ci pentru a-și repara oasele. Frecvența torsului unei pisici este între 25 și 150 de Hz. Aceasta este exact gama de frecvențe folosită în terapiile moderne cu vibrații pentru a accelera vindecarea fracturilor osoase și pentru a crește densitatea musculară. Practic, o pisică leneșă care doarme toată ziua își menține oasele puternice torcând. Este un mecanism evolutiv genial care le permite să nu facă atrofie musculară deși stau nemișcate ore întregi la pândă. Mecanismul fiziologic care produce acest sunet este unic în regnul animal. Torsul nu este generat de coardele vocale, așa cum se întâmplă cu mieunatul, ci de contracția rapidă și ritmică a mușchilor laringelui și ai diafragmei. Creierul pisicii trimite un semnal neural repetitiv către acești mușchi, determinându-i să se contracte și să se relaxeze de aproximativ 20-30 de ori pe secundă. Această vibrație continuă transformă întregul corp al felinei într-un instrument de vindecare, funcționând ...

  Pe vremuri, nunta la sat nu începea în ziua cununiei. Începea cu mult înainte, cu o neliniște care se așeza peste gospodărie ca un miros de fum bun. Cu săptămâni înainte, femeile știau. Nu le spunea nimeni exact când să înceapă, dar știau. Se adunau seara, după ce se lăsa întunericul, cu basmalele strânse la ceafă și mâinile deja obosite de ziua de muncă. Noaptea era pentru nuntă. În bucătăria mică sau în șopron, la lumina unui bec chior sau a lămpii, se desfăceau verze, se toca ceapa mărunt, se amesteca carnea cu o răbdare care nu se învață, se moștenește. Sarmalele nu se făceau repede. Se făceau cu vorbă puțină și cu povești vechi, spuse pe jumătate, printre suspine și râsete scurte. Femeile stăteau pe scăunele joase sau direct pe lăzi, cu șorțurile pline de făină, grăsime, viață. Cu câteva zile înainte, se tăiau păsările. Găini, rațe, uneori gâște. Nimic nu era risipit. Totul avea un rost. În ajun, dacă era nuntă mare, se tăia și porcul, chiar dacă nu era iarnă. Carnea se porț...

  Dinții sunt singura parte a corpului uman care nu se poate vindeca singură. Dacă îți rupi un os, corpul îl „sudează” la loc. Dacă te tai la piele, rana se închide. Dar smalțul dinților, deși este cea mai dură substanță din organism (mai dură decât oțelul la compresie), nu este un țesut viu. Celulele care produc smalț mor imediat ce dintele erupe din gingie. De aceea, o carie nu se va repara niciodată natural; corpul nu mai are „meșterii” necesari pentru a repara zidul de smalț odată ce a fost spart. Motivul durității extreme a smalțului este compoziția sa minerală pură, fiind constituit în proporție de 96% din hidroxiapatită, un fosfat de calciu cristalin. Această structură densă, organizată în prisme microscopice, este concepută să reziste la presiuni enorme de mestecare, de până la câteva zeci de kilograme forță pe centimetru pătrat. Însă, prețul plătit pentru această rezistență mecanică este lipsa vaselor de sânge și a nervilor în stratul exterior, ceea ce îl face biologic ine...

  "Credea că va studia laptele. Ceea ce a descoperit, în schimb, a fost uluitor: LAPTELE MATERN NU ESTE DOAR PRIMUL ALIMENT, ESTE UNUL DINTRE CELE MAI FINE LIMBAJE ALE VIEȚII. Era 2008 când antropoloaga evoluționistă Katie Hinde se afla într-un laborator de primate din California, cufundată printre eprubete, date și lapte matern de macaci rhesus. Avea în mâini sute de mostre. Mii de măsurători. Totul părea în ordine… până când un detaliu a încetat să mai bată la ușă și a început să insiste. Mamele care alăptau pui masculi produceau un lapte mai bogat în grăsimi și proteine. Cele cu pui femele, în schimb, ofereau un lapte mai abundent, dar cu o compoziție diferită. Era un tipar. Constant. Repetabil. Și, pentru știința vremii, stânjenitor. Unii colegi s-au gândit la o eroare, la o anomalie statistică, la „zgomotul de fond” pe care orice știință îl tolerează. Dar Katie avea încredere în date. Iar datele spuneau ceva puternic: laptele nu este doar hrană. Este informație. Timp de decen...

  Bolile plamanilor nu se rezolva cu antibiotice si pilule. Plamanul este un organ respirator...de viata. Tristetile, frustrarile, toate trairile inabusite il imbolnavesc. Plamanii sunt ferestre catre lume, ei trebuie sa respire viata, relatii, contacte. Oamenii tristi si suparati isi vaduvesc aceste organe ale vietii prin blocaje si stagnari de energie. Nu degeaba, despre bolnavii de plamani se spunea ca sufera de oftica, ca sunt ofticosi. Bolile plamanilor se formeaza din copilarie, din pantecele mamei, din supararile si tristetile parintilor, bunicilor si ale altor rude apropiate. Sunt transmise in campurile energetice ale copiilor, care devin apoi adolescenti cu probleme si oameni maturi bolnavi prin necunoastere si nestiinta. Cea mai puternica forma de vindecare pentru un om cu plamanii slabi, imbolnaviti este respiratia. Omul bolnav de plamani trebuie sa respire profund. De doua ori pe zi, in locuri cu aer care permite respiratia, persoana afectata trebuie sa traga aer in pie...

Am reușit să structurez un text pe care îl datoram de mult: NARCISISMUL din perspectivă psihanalitică. Despre patologia narcisică s-au scris volume și pagini întregi, iar lumea internetului abundă în atacuri asupra acestei categorii de persoane tulburate. Oamenii au ajuns să eticheteze orice persoană rea, cu intenții ascunse, manipulativă, care se răzbună ori nu arată empatie ca fiind narcisistă. Total eronat. Această patologie e cu mult mai complexă și sper că am reușit să o schițez în articolul de mai jos. Îmi propun să prezint în textul meu cauze și trăsături ale tulburării de personalitate narcisice așa cum le-au explorat marii psihiatri și psihanaliști Heinz Kohut & Glen Gabbard - două figuri valoroase în lumea psihiatriei și a psihologiei, care au lucrat în cabinet cu această tulburare. Mi-aș dori să se diminueze/rărească eticheta ”monstruozității” puse prea lejer și dur în ziua de azi chiar și de către psihologi – care (oare chiar neintenționat și fără scopuri de marketing?)...

Nu ne naștem știind să iubim. Ne naștem știind doar să avem nevoie. Iar felul în care cineva răspunde la această nevoie primară (sau nu răspunde) se așază adânc, ca o amprentă invizibilă, peste tot ce va urma. Atașamentul nu este o alegere, ci o adaptare. Nu spune cine suntem, ci ce a trebuit să devenim ca să rămânem în relație cu cei de care depindeam. În copilărie nu avem luxul discernământului. Dacă prezența e caldă, ne relaxăm. Dacă e rece, ne strângem. Dacă e imprevizibilă, ne agățăm. Dacă e periculoasă, ne fragmentăm. Atașamentul se formează exact aici (în acest dans dintre nevoie și răspuns), iar mai târziu îl vom confunda cu iubirea însăși. John Bowlby a înțeles primul că ființa umană este structurată relațional. Nu ne dezvoltăm în izolare, ci în raport cu un „tu” esențial. Dar ceea ce teoria nu poate transmite pe deplin este drama tăcută a copilului care învață, fără cuvinte, ce are voie să simtă și ce trebuie să ascundă pentru a nu pierde legătura. Atașamentul securizant apar...